– continuare de aici –
– 3 –
Două zile mai târziu, Ema intra pe porțile înalte ale unei proprietăți ascunse de lume, undeva prin nordul țării, la mai bine de 100 de km distanță de cea mai apropiată localitate. Exact cum o asigurase străina din cafenea, imediat ce formase numărul, o voce masculină, cu un timbru foarte jos și ușor răgușit, îi oferise toate detaliile necesare ca să ajungă la casa cu pricina. Îi confirmase că este bine venită să locuiască oricât va considera necesar și că este un privilegiu pentru societatea lor de binefacere ocazia de a ajuta și de a susține arta și artiștii.
Ea va trebui să se aprovizioneze cu mâncare, dar în rest, va avea totul pregătit și la dispoziție. Fu surprinsă să constate că nu exageraseră cu nimic. Primul instinct a fost să o sune pe Mădălina, dar apoi se răzgândi. Lucrurile rămaseră ușor ciudate între ele. Prietena ei fusese împotriva ideii de a se aventura într-un asemenea loc, mai ales cu așa de puține informații. După ce o privise suspect când îi povestise de străina de la cafenea și de discuția lor, o sfătuise să-și bage mințile în cap și să se gândească doar la cartea pe care urma să o scrie. Petrecură apoi mai bine de patru ore încercând să găsească măcar subiectul unui roman, ce să mai vorbim de o schiță a întregii intrigi, dar nu se legă nimic. Ema devenise iritată, plină de frustrare, se răstise la prietena ei și-i respinse toate ideile de cum îi ieșeau pe gură, pe când Mădălina îi acuză dorința de a încerca propunerea străinei, numind-o tentativă de procrastinare.
Formase numărul de pe cartea de vizită primită, imediat ce se despărțiră în acea zi și de atunci nu îi mai dădu niciun semn. Îi era teamă să o sune pentru că fie se va vedea nevoită să mintă, fie va trebui să-i spună despre decizia luată și să riște o nouă ceartă.
Casa în stil victorian, se întindea pe o suprafața de 200 de metri pătrați, pe două nivele, cu un design bogat în elemente decorative. La parter, spațiul era în majoritate dedicat activităților de zi, cu livingul extinzându-se spre bucătărie și alte încăperi cu uz tradițional și conectat apoi la o sufragerie cu acces pe o terasă acoperită. La etaj, erau patru dormitoare, dar dormitorul principal o lăsă pe Ema minute la rând blocată în prag. Tavanul înalt decorativ, un dressing propriu aproape cât o garsonieră generoasă și o baie imensă, cu geamuri de sus până jos pe unul dintre pereți și o cadă deosebit de elegantă, în centru, toate păreau rupte dintr-o cu totul altă epocă.
Ema își petrecu toată ziua plimbându-se prin camere, pe terasă ori prin grădina superbă ce se întindea pe mai bine de 2000 de metri pătrați în spatele casei, acoperită de zăpadă de parcă era parte dintr-un basm. Își așezase lucrurile în dressingul din dormitorul principal, cotrobăise prin dulapurile și bufeturile din bucătărie și camera de zi, ba chiar se delectase cu o cafea într-o cănuță de porțelan. Totul părea un vis, unul minunat, iar ea se gândi că dacă domeniul aparținuse unui prinț, atunci, cu siguranță, așa trebuia să se fi simțit o prințesă.
***
În seara aceea a fost prima dată când Ema l-a întâlnit.
Își umplu cada cu apă caldă în care a vărsat mirodenii și uleiuri parfumate, își trase aproape o măsuță pe care așeză lumânări aprinse, o cană cu ceai și cartea pe care se chinuia să o termine de citit de nici nu își mai amintea când.
Stinse lumina și păstră doar pâlpâielile pale ale lumânărilor. Se lăsă să alunece în apă, inspirând adânc combinația de arome și își odihni capul pe marginea căzii, contemplând cerul întunecat ce se zărea dincolo de geamurile vaste.
– Sărut mâinile, domnișoară Ionescu! se auzi un glas pe care îl recunoscu din conversația telefonică avută cu cei care administrau domeniul.
Ema tresări, dar nu reuși să se miște mai mult decât atât. Părea că fiecare mușchi îi paralizase, până și imaginea îi era cumva neclară.
– Nu vă speriați, nu doresc să vă deranjez. Mă întrebam doar dacă ați fi dispusă să acceptați compania mea.
Nu fusese tocmai o întrebare, iar Ema oricum era mult prea șocată ca să știe ce să răspundă.
– De unde îmi cunoașteți numele? Apoi realiză că nu asta era cel mai important acum de aflat. Cine sunteți? Cum ați pătruns în casă?
– Mmm… îmi permiteți?
Ema simți o adiere slabă pe umărul drept, abia ieșit din apă, iar o secundă mai târziu trecu pe lângă ea un domn înalt, îmbrăcat ciudat, care trăgea după el unul dintre scaunele din dormitor. Din nou dădu să se ridice, dar întocmai ca prima dată, mușchii nu o ascultară și rămase panicată să se holbeze la străinul care dăduse buzna peste ea.
– Acum să vă răspund… Cunosc, desigur, numele tuturor persoanelor care îmi trec pragul. Sunt proprietarul acestui domeniu și, implicit, al casei. Nu am pătruns în casă, mă aflam aici de când ați ajuns, dar nu am dorit să deranjez. Am preferat să vă las timp să vă acomodați, răspunse calm, zâmbind, în timp ce se așeză cu eleganță pe scaunul adus.
– Dar…, încercă Ema, deși niciun alt cuvânt nu-și găsi drum spre buzele sale pentru că mintea i se golise total de idei și orice explicație pentru ceea ce i se întâmpla refuza să prindă contur.
– Shh, relaxează-te Ema, rosti încet, pronunțându-i numele de parcă l-ar fi degustat. Pot să-ți spun pe numele mic sau preferi să rămânem la domnișoară Ionescu?
***
Ema se trezi în dimineața următoare, ușor amețită, dar simțindu-se plină de energie… și de inspirație. Își amintea perfect despre domnul misterios din vis, avea reprezentarea clară și detaliată a conversației pe care o purtaseră toată noaptea. Au vorbit despre atât de multe lucruri, încât mintea stătea să-i explodeze de dorința de a le așterne pe hârtie. O făcuse să râdă, mult și din cele mai neașteptate motive, o provocase să-i povestească despre tot felul de întâmplări prin care trecuse în copilărie, în adolescență, lucruri pe care nu le spusese nimănui, nici măcar Mădălinei.
Ema se privi în oglindă. Prezenta urme ale oboselii, dar ochii îi luceau animați. Nu se putu abține să nu zâmbească. Dădu să se îndrepte spre baie, dar apoi se întoarse și-și analiză reflexia. Purta lenjeria de noapte, una dintre preferatele ei, dar nu-și amintea când o îmbrăcase cu o seară în urmă. Se încruntă puțin, apoi își îndreptă privirea spre patul imens cu baldachin din dormitorul principal. Pilota era pe jos, iar cearceaful dat la o parte pe alocuri.
Cu sufletul la gură, Ema se repezi în baie. Apa din cadă fusese scursă, lumânările stinse, iar prosoapele folosite, puse la uscat pe suportul special din dreptul caloriferului. Nu-și amintea să fi făcut niciunul dintre acele lucruri. Nu știa momentul în care ieșise din cadă, nici când se decisese să poarte acea lenjerie, când o îmbrăcase ori când strânsese în urma ei prin baie. Nu-și putea aminti când se băgase în pat, dar visul cu vizita bărbatului misterios îi era limpede în minte, plin de detaliile vocii sale, de cuvinte, dar mai ales de emoțiile pe care le trezise treptat în ea.
Inima îi bubuia în piept, iar degetele îi fremătau de nerăbdare să se plimbe pe tastatura laptopului și să dea frâu liber furtunii de inspirație cu care se simțea încărcată. Mai aruncă o privire scurtă spre baie, remarcând în treacăt scaunul de lângă cadă. Zâmbi și clătină ușor din cap. Poate că o luase razna, dar dacă nebunia îi provoca poftă de scris, atunci se decise să o îmbrățișeze strâns și să nu-i mai dea drumu’ până ce manuscrisul unui roman nu va pleca spre Răul-editor.
Își aruncă în grabă o bluză mai groasă, direct peste lenjeria de noapte, își pregăti o cafea pe care nu zăbovi să o condimenteze cu mentă de această dată, renunță la mâncare și se instală în sufrageria care dădea spre terasă. Se gândi că peisajul de dincolo de geamurile înalte îi va fi de folos, stimulându-i imaginația. Până spre seară, însă, nu-și ridică nici măcar o dată privirea din laptop. Când, în sfârșit, simți că tremură de la epuizare, iar degetele refuză să mai asculte, se lăsă pe spate în scaun, iar încăperea prinse a se învârti, creându-i o puternică senzație de vertij, precum în urma unei beții crunte.
Emei nu îi păsa. Nu scrisese niciodată atât de mult fără întrerupere. Frazele se așterneau cu ușurință, aproape nerăbdătoare să-și comunice mesajul, de parcă povestea se adunase în interiorul ei, mocnind și acumulând presiune, iar acum erupea precum un vulcan.
Se ridică și încă amețită, se îndreptă spre bucătărie. Prea obosită pentru a-și pregăti de mâncare ceva complicat, luă din frigider un iaurt, își aruncă peste el cereale și-l înfulecă în grabă. Era cuprinsă de un neastâmpăr pe care nu și-l putea explica. Sau poate se temea să o facă. Cu toată satisfacția paginilor umplute, abia aștepta să adoarmă. Spera, dincolo de rațiune, ca muza sa să i se înfățișeze din nou în vis. Îi era dor să-i vorbească, își dorea să-i povestească…
– Am simțit că m-ai chemat, îi șopti aproape de ureche, pe vocea joasă, deja cunoscută.
Ema tresări atât de puternic încât bolul cu iaurt și cereale îi zbură din mână și ateriză pe podea, spărgându-se și împrăștiind resturi peste tot în jur.
Bărbatul chicoti în timp ce cuprindea mizeria de pe gresia bucătăriei cu capul ușor înclinat.
– Ar trebui să mănânci mai consistent. Dacă ai de gând să scrii o zi întreagă, ai nevoie de energie și de o minte bine hrănită, o admonestă încetișor, apoi se apropie și îi extrase dintre șuvițele lăsate libere pe umeri, câteva boabe de cereale.
Ema tremura atât de tare, încât i se părea că-și aude oasele lovindu-se unul de altul. Îl privea, la fel de confuză precum se simțise și cu o seară în urmă și, întocmai ca atunci, incapabilă să se miște.
Străinul misterios o apucă de bărbie, zâmbindu-i cald, apoi îi luă palma în a sa, o duse la gură și, fără să-și ia ochii din ai ei, îi sărută degetele.
– Tremuri, șopti. Ai nevoie să te relaxezi, iar degetele tale să se odihnească pentru ziua care urmează, când vor dansa pe tastatură în ritmul cuvintelor noastre, continuă, cu buzele încă lipite de mâna ei.
Ema realiză vag că totul în jur este încețoșat, de parcă creierului ei îi venea greu să se focuseze pe altceva în afara bărbatului din fața sa. Oftă adânc, iar buzele i se ridicară de la sine într-un zâmbet larg. Se lăsă condusă pe scări, în dormitorul principal, pe patul cu baldachin. Orele nopții se înșiruiră precum notele unui vals pe portativul compozitorului, încărcate de șoapte, de povești, de mângâieri.
Trecuse de miezul nopții, când Emei îi veni în minte că nu cunoștea nici măcar numele misteriosului cu care își petrecea deja a doua noapte. Instinctiv, se temea să pomenească asta. Parcă ar fi fost o regulă nerostită între ei, să nu se arate curioasă, să nu-i ceară să-i vorbească despre el.
– Poți să îmi spui cum dorești, îi răspunse, când în sfârșit se decise să întrebe. Atâta timp cât numele pe care mi-l alegi este alăturat cuvântului iubire, completă, zâmbind și se aplecă să o sărute.
***
Ema uită în acea noapte de ce i se păruse important să-l întrebe pe tânărul său misterios care îi este numele. Ascultătoare, îl numi de atunci iubire, și nu mai ceru să știe nimic în plus față de ceea ce muza sa era dispusă să-i ofere.
Zilele se scurgeau, iar ea le pierduse șirul. Toate treceau la fel. Ore întregi lipită de tastatura laptopului, țesând ițele intrigilor care îi veneau atât de ușor de parcă erau povești deja știute ce voiau doar să prindă viață prin degetele Emei. Cu sufletul la gură, aștepta lăsarea serii, fremătând de emoție și numărând secundele până când bărbatul misterios se decidea să i se arate. Nu-l întreba nici cine este, nici unde a fost, dacă există sau este doar un vis nebunesc ce se repeta iar și iar, de cum închidea ochii.
Nu dorea să știe mai mult. Ema nu se mai simțise vreodată atât de fericită. De împlinită.
Cu mult înainte de termenul limită dat de editorul Raul, manuscrisul era gata! Nu, nu doar gata, era prezentabil. De obicei, îl relua măcar o dată la editat și corectat, verifica șirul narațiunii, personajele, succesiunea evenimentelor și locurile în care le plasase, toate pentru a se asigura că nu existau inconsecvențe. De această dată, nu era nevoie. Știa că este bine scris. Avea întreaga poveste în minte, ca într-o copie personală. În acea zi, la prânz, Ema tastă cuvântul pe care toți scriitorii ard de nerăbdare să îl scrie: SFÂRȘIT.
Pieptul îi sălta din pricina emoțiilor, mâinile prinseră a-i tremura și fără să și-l mai poată reprima, un chiot de fericire îi ieși pe buze. Își ridică fruntea și observă, pentru prima dată în atâtea zile de când scria în sufrageria vastă de la parter, cerul senin al unei zile însorite și grădina care se întindea în spatele casei, dincolo de terasă. Ema realiză că nu ieșise din casă din prima zi în care ajunsese, remarcă lipsa zăpezii, ba chiar i se păru că vede câțiva dintre copacii din grădină, înmuguriți. Ochii îi picară pe data trecută în colțul din dreapta jos al laptopului și rămase uimită să constate că era martie.
Ezită câteva clipe, gândindu-se dacă să mai aștepte până a doua zi ca să trimită manuscrisul editorului. Simțea că iubitul ei misterios ar dori să-l citească înainte sau măcar să își dea cu părerea dacă este timpul sau nu să-l predea. Lumina de afară, venirea primăverii îi amintiră că realitatea se afla dincolo de pereții și decorațiunile în stil victorian ale casei, că viața își începea un nou curs, că muza sa, pe cât de seducătoare și capabilă să o inspire, rămânea totuși doar un produs al propriei imaginații.
Într-un impuls de moment, atașă fișierul și trimise email-ul pe care Carolina Raul ardea să-l primească. Zâmbi mulțumită și se grăbi să se îmbrace și să iasă la o plimbare prin curtea din spatele casei.
Sus, în dormitorul principal, Ema dădu cu ochii de telefonul ei mobil, rămas printre hainele din dressing încă din ziua în care venise. Nu îi simțise lipsa și uitase cu desăvârșire de el. Îl ridică și apăsă prostește pe butonul de pornire. Era descărcat, desigur. Probabil se oprise la o zi-două de când îl uitase. Imediat ce îl conectă la curent și-l deschise, mesaje și apeluri începură să i se succeadă pe ecran, însoțite de sunete pe diverse tonalități. Numele Mădălinei îi atrase atenția. Avea zeci de mesaje și apeluri de la ea. Lacrimile începură să-i curgă pe obraji. Se lăsă în genunchi lângă telefon și parcurse cuvintele prietenei sale. Era îngrijorată și regreta că s-au certat, lua asupra ei întreaga vină și o implora pe Ema să îi răspundă și să o caute.
Ema se simțea mizerabil. Nu își dădea seama cum a lăsat să se întâmple așa ceva, cum de uitase de telefon, cum de nu o duruse lipsa Mădălinei, cum de fusese atât de crudă să o lase atâta vreme să-și facă griji în privința ei. Dădu să formeze numărul, apoi se răzgândi. Din motive la care nu găsea explicație, simțea că nu putea vorbi în casă. Un fel de teamă, de parcă bărbatul care sălășluia doar în imaginația sa, ar fi putut să o audă. Luă telefonul și se avântă în grădină, unde, pentru mai bine de două ore, se pierdu în povești, suspine, hohote de râs alături de vocea prietenei sale.
Ema îi mărturisi totul Mădălinei. Îi povesti despre muza sa, despre vizitele sale noapte de noapte, despre emoțiile pe care le stârnea în ea și despre cum o încarcă de inspirație într-atât încât nu îi ajung orele pentru a așterne totul pe hârtie. Mădălina se bucură să afle că manuscrisul era gata, dar avea îndoieli despre sursa bruștei imaginații a prietenei ei. Și le-a exprimat cu delicatețe, Ema observă. Chiar dacă nu îi spusese direct, încă nu agrea alegerea de a locui izolată. Nici Emei nu îi sunau toate la fel de minunat, rostite cu voce tare. Era greu de explicat de ce se simțea atât de fericită și plină de viață. Cu mult mai dificil se dovedea să îi mărturisească sentimentele pe care le dezvoltase pentru o …ei bine, pentru o iluzie.
Starea Emei se schimbase întru câtva când orele târzii ale serii cuprinseră domeniul, iar ea se pregătea de întâlnirea cu muza sa. Cu discuția pe care o purtase cu Mădălina încă proaspătă în minte, își propusese să primească evenimentele acelei seri cu mai multă rațiune, să nu se mai lase pierdută de prezența seducătoare a iubitului ei.
Însă, miezul nopții veni și trecu fără ca liniștea să fie tulburată de vreo prezență. Ema așteptă, luptându-se cu oboseala, numără minutele, apoi orele și adormi, în final, când primele semne roșiatice ale răsăritului își făceau timide apariția pe bucățica de cer vizibilă din dormitorul principal. În ziua ce a urmat, tastatura laptopului rămase neatinsă. Nicio poveste, ori vreo idee sau măcar un cuvânt nu reușiră să își găsească drumul către lumina albă a colii de pe laptop.
Aceea, află Ema mai târziu, în nopțile ce aveau să urmeze, era pedeapsa prințului – prima dintre multele ce i-au urmat – pentru nesocotirea dorințelor sale, pe care nu i le comunicase în mod direct, dar pe care ea… ea ar fi trebuit să le cunoască.
– citește continuarea aici –
Guest post by Cristinne Campean
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
