– 1 –
Mirosul de ambră din anticamera micuță devenea mai greu cu fiecare gură de aer pe care Ema o inspira cu poftă. Pereții erau acoperiți cu un tapet închis la culoare, încărcat cu flori albe ce se împleteau în ghirlande de sus până jos. Spiralele păreau să se miște și să se îndesească, iar lumina firavă amplifica senzația de înghesuială.
Pe fotoliul imens din colț, cu coatele sprijinite pe genunchii lipiți și chipul ascuns în palme, Ema murmura încet cifre, numere, semne de punctuație – parole pe care le asociase conturilor și aplicațiilor sale. Era un proces ciudat, dar de care se folosea deja de mult timp pentru a se calma și a-și limpezi mintea de gânduri, atunci când realitatea o chinuia cu îndoieli. Își exersa memoria, elimina riscul de a-și ține parolele notate cine știe pe unde (cum procedează majoritatea oamenilor) și, uneori, o ajuta să iasă din câte un blocaj scriitoricesc. O mulțime de avantaje și funcționa mereu. Asta… până acum.
De această dată se chinuia de minute, recita combinațiile de litere, cifre și semne, ba chiar numea fiecare cont căruia i se potriveau… dar degeaba. Mâinile îi tremurau, iar mintea se încăpățâna să-i zboare în aceeași direcție, amplificându-i panica.
Își ridică fruntea din palme și-și prinse cu ambele mâini părul zburlit, răsucindu-l la spate într-un coc amplu. Cu coada ochiului, zări în carafa argintată de pe măsuța din dreapta, chipul unui bărbat care o privea cu reproș. Poate chiar cu o urmă de dispreț.
Nici măcar nu a tresărit. Știa deja că se afla singură în vestibul, dar dacă chipul bărbatului, surprins doar pentru o fracțiune de secundă în luciul carafei era sau nu real, blamarea din expresia sa o cunoștea a fi pe cât se putea de adevărată. Renunțase să se mai tortureze cu paradoxul dintre ce-i comunicau simțurile și ceea ce rațiunea îi dicta că se numește realitate. La urma urmei, de aceea se afla acolo, așteptând dincolo de ușile din mahon, să fie invitată de doamna „psiholog autorizat”, imediat ce aceasta va încheia discuția programată anterior.
Ema își presă palmele reci pe tâmple, încercând să-și rememoreze toate motivele care o aduseseră în acel punct. Era decizia bună, singura cu care va putea trăi, dar nu era în niciun caz ușoară. Fiecare secundă care trecea în acest purgatoriu al așteptării, o chinuia în regrete și-n amintiri și o determina să tânjească iar după ceva ce știa că nu avea să obțină.
Zgomote diverse, frânturi de conversație, câteva chicote și o voce gravă, cu greu audibilă dincolo de ușile masive, o provocară să tresară puternic și să sară în picioare, cu inima bubuindu-i în urechi și senzația lipsei de aer amenințând să o împingă în pragul leșinului. Ema aruncă o privire disperată spre cealaltă ușă – dinspre holul lung și întunecat care ducea, în final, spre ieșirea din clădirea veche –, convinsă mai mult ca oricând că nu va fi în stare să facă ce-și propusese.
Un oftat sacadat îi scăpă printre buzele deschise și se avântă înspre ieșire, lovind în treacăt unul dintre picioarele fotoliului. Durerea îi aduse lacrimi în ochi, dar nu se opri. Cu mâna tremurând, prinse clanța și trase cu putere.
– Ema? Ema Ionescu? se auzi din spatele său, blocându-i la unison toți mușchii. Își strânse ochii, resemnată. Fusese pregătită să renunțe, să ia asupra ei consecințele și să le îndure în continuare. Dar intervenția doamnei psiholog o repuse pe șinele primei decizii. O incursiune a sorții sau, așa cum se întâmplase și cu ea în urmă cu doi ani, ceva cu mult mai misterios.
După o pauză care i se păru că se întinsese cu mult peste cât politețea impunea, își lăsă mâna să alunece de pe clanță și se întoarse spre femeia care o aștepta în pragul ușilor de mahon. Fu surprinsă când o descoperi singură, fără persoana cu care o auzise discutând, dar gândul îi pieri iute, distrasă de înfățișarea celei din fața sa.
Domnișoara Alina Dediu, psiholog autorizat – după cum scria în dreptul numelui său pe site-ul cabinetului – arăta aproape la fel de bine în persoană pe cât îi dezvăluiseră Emei pozele pe care le găsise pe internet atunci când o căutase prin toate aplicațiile în care se gândise că ar putea să afle informații. Alina era mai înaltă decât ea, subțire, dar voluptuoasă, cu ochi mari, de culoarea caramelului. Părul șaten părea în aceeași nuanță cu tocul ușilor de mahon, de parcă împrumutase culoarea acestora, iar buzele îi sclipeau în lumina din vestibul, deși luciul aplicat pe ele părea ușor șters într-o parte.
În dreapta ținea o coală de hârtie pe care Ema putea vedea doar că erau scrise de mână câteva rânduri.
– Ema Ionescu? întrebă din nou. Programarea de la ora 18.00?
Ochii îi picară pentru câteva secundă pe coala de hârtie, pe care, probabil avea notată lista programărilor.
Ema lăsă umerii să-i cadă și, ridicând ușor bărbia, decise că nu mai are cale de întoarcere. Nu avea să fugă precum o lașă, acum că înfățișarea Alinei îi era cunoscută.
***
Încăperea era spațioasă, dar destul de încărcată cu mobilier. O bibliotecă simplă acoperea un perete, iar lângă ea, se afla un pupitru destul de masiv, pe care Ema observă o ordine desăvârșită. Fiecare coală de hârtie, fiecare carte, etuiul pentru ochelari și toate celelalte obiecte erau așezate la linie, parcă pregătite de poză. Până și creioanele din suportul special, erau perfect ascuțite și de aceeași dimensiune. Lipite de baza pupitrului și ascunse parțial de fotoliul din față, erau două valize de dimensiuni diferite.
– Ema… pot să-ți spun pe numele mic, da? Este în regulă?
Ema tresări de parcă abia atunci își aminti că nu este singură în cameră.
– Ăă, desigur. Ema este foarte bine, zise automat, apoi își strânse ușor buzele, gândind că, de fapt, „Ema” nu este bine deloc.
Domnișoara psiholog autorizat păru să aibă aceeași părere, după zâmbetul cu care îi răspunse.
– Mă bucur să te cunosc, Ema. Eu sunt Alina. Dorești un pahar cu apă? Sau poate o cafea? Am și decofeinizată, dacă nu bei așa de târziu.
– Nu, veni răspunsul Emei și până și ei îi păru prea sec, poate chiar o idee agresiv. Mulțumesc, dar sunt bine, îi ieși din nou pe gură până să apuce să proceseze răspunsul.
Îi veni să-și dea una peste frunte de ciudă. Nici nu se afla de cinci minute în compania unui psiholog și deja îi dădea material de studiu suficient cât să merite banii pe consultație. Nu trebuia să fi terminat Facultatea de Psihologie ca să remarce și ea că subconștientul ei simțea nevoia să tot afirme că „e bine”, în încercarea ridicolă de a se autoconvinge.
– Atunci, dacă și tu ești de acord, vom începe. Mai înainte de toate, am să te rog să te relaxezi. Îndrăznesc să trag concluzia că este prima oară când consulți un psiholog, este adevărat?
Ema ar fi vrut să îi spună că nu prea vedea cum ceea ce urmează putea fi inclus în termenul consultație, dar alese, în schimb, să confirme cu o mișcare a capului, provocând un nou zâmbet binevoitor pe chipul femeii din fața sa.
Canapeaua pe care Alina i-o indicase să ia loc era printre cele mai confortabile în care își amintea să se fi afundat vreodată. Până și materialul era moale și plăcut la atingere. Poate că este o condiție esențială pentru a putea profesa ca psiholog, se amuză în gând, în timp ce își îndreptă poziția astfel încât Alina să înțeleagă că este pregătită și că nu are rost să mai piardă timpul cu banalități.
– Bun! Ceea ce vom discuta aici va rămâne încuiat între acești pereți și orice subiecte vom aborda, te rog să nu te simți stânjenită. Rolul meu este să te eliberez de orice povară te-a adus astăzi la mine.
Emei nu îi scăpă manipularea ascunsă în tonul blând și îngăduitor, iar alegerea cuvintelor o provocară să pufnească, înainte să se poată abține. La sprâncenele ridicate întrebător, răspunse, clătinând încet din cap:
– Nici nu știi ce povară cu adevărat copleșitoare și cât îmi doresc să mă eliberez de ea…
– De aceea suntem aici, spuse Alina, cu același nelipsit zâmbet, ca să aflu și să fac tot ce pot să te scap de ea.
Din nou, Ema se minună de alegerea cuvintelor, atât de potrivite… atât de naive.
Luând tăcerea sa ca pe o confirmare, Alina își ridică de pe măsuța dintre ele mapa de care erau prinse câteva coli de hârtie, își deschise stiloul elegant și se lăsă pe spate în fotoliul său, care nu părea deloc la fel de confortabil precum canapeaua pe care o poftise pe Ema.
– Spune-mi, Ema, ce te-a determinat să vii la mine?
Întrebarea îi acceleră bătăile inimii. Avea să înceapă. Urma să-și desfacă sufletul și rănile și să i le așeze acestei străine sub lupă. Trase adânc aer în piept și deschise gura, dar preț de mai multe secunde, nu-i ieși niciun sunet. Alina tocmai se pregătea să-i sară în ajutor, când se surprinse și pe ea cu răspunsul care se decise, în sfârșit, să-i părăsească buzele:
– Sufăr…
Alina aprobă încet din cap, dar nu interveni.
– Nu-mi este bine. Nu-mi mai este bine de foarte mult timp. Nici nu mai reușesc să-mi amintesc cum era înainte… cum se simte fără această suferință cronică. Fără această nevoie continuă…
– Nevoie? Nevoie de ce? o întrerupse, în timp ce stiloul scrijeli câteva rânduri pe coala de hârtie.
Privirea Emei rămase ațintită pe mapa din mâinile femei psiholog, deși nu avea cum să vadă ce găsise important să noteze. Neprimind răspuns, Alina ridică ochii din foi, iar Ema îi invidie siguranța din ei, detașarea și convingerea că știe ce are de făcut.
– Sunt dependentă, Alina! răspunse, în cele din urmă, oftând. Iar drogul care mă ține încătușată mă distruge încet, dar sigur, cu fiecare zi care trece. Știam de ceva timp că nu mai pot continua, dar, vezi tu, nu a fost deloc o decizie ușoară.
Domnișoara psiholog uitase să mai noteze. Rămase cu gura întredeschisă și o cută ivită între sprâncenele fine și perfect aranjate.
– Ăăm, care este…, își drese glasul, încercând să câștige câteva secunde pentru a-și reveni și a se adapta celor auzite, apoi continuă: de ce substanță ești dependentă?
– Nu este o substanță. Este un om. Un bărbat. Dar mai complex de atât. Sunt dependentă de iluzia prezenței sale. De felul în care obișnuia să mă facă să mă simt. Sunt dependentă de fanteziile pe care mi le-am făcut în legătură cu el, de exaltarea pe care îmi amintesc că am simțit-o la început… Și mai este ceva… Ceva ce îmi lipsește chiar mai mult…
– Ce anume?
Vocea Alinei, dar și expresia feței, lăsa să-i scape o ușoară exasperare. Încerca să și-o ascundă, dar Ema i-o observase. Pentru că se așteptase la ea. Putea ghici cum sunau mărturisirile ei.
O altă nebună amorezată și părăsită ori, mai grav, una care a făcut o obsesie pentru vreunul, iar pe ăla nu-l interesează… Această părere se afla cu siguranță în mintea domnișoarei „psiholog autorizat”, chiar dacă nu ar fi recunoscut nici într-o mie de ani.
Ema trase adânc aer în piept.
– Ca să pot răspunde… ca să aibă sens ceea ce spun, ar trebui să o iau de la început, zise, căutând în ochii celei din fața sa orice urmă de nepăsare sau de exasperare.
Alina își revenise însă după impactul confesiunilor de mai devreme și, reluându-și alura de profesionist perfect, agreă cu o mișcare a capului.
– Întocmai asta vom face. Te rog, povestește-mi tot ceea ce consideri că ajută.
Ema fu surprinsă să remarce o bunăvoință reală și un ușor entuziasm. Pentru prima dată, simți un dram de apreciere față de femeia din fața sa, dar era prea târziu să aibă îndoieli.
Se lăsă pe spate în canapeaua care îi relaxă instantaneu fiecare mușchi și își plecă privirea, străduindu-se să-și amintească cât mai fidel detaliile începutului.
– citește continuarea aici –
Guest post by Cristinne Campean
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy!
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.