Dacă îl întrebi pe tatăl meu despre cum a trăit el războiul copil fiind, mereu îți va povesti despre cât de puternici și fantastici erau cazacii, cu căciulile lor mari de blană, care galopau lăsându-se să alunece, dintr-o singură mișcare, sub burta calului și apoi, într-o clipă erau din nou călare. Retrăiește și acum uimirea aceea cu care, probabil, îi privea atunci, în copilărie și îți dai seama de asta după cum i se măresc ochii de-o uimire naivă. În rest, a fost un copil ferit de ororile războiului, dar asta doar pentru că șansa a fost de partea lui și a celor apropiați. În plus, războiul i-a adus un nou prieten, un soldat. Pentru că bunicul meu era mobilizat la Cugir, la fabrica de armament unde era angajat, familia primise o ordonanță, un soldat care îi păzea și care “nu se mișca de pe un scaun din mijlocul curții, mereu cu pușca la carâmb” – după cum povestește tatăl meu – dar, totuși, dacă îl descoși mai bine, își amintește că ordonanța îl ducea vara la scăldat, la Mureș și, în plus, spărgea chiar și piatră, la Măgură, pentru a-i ajuta să ridice un zid în jurul curții.
Ce ar fi făcut o femeie cu un copil mic, dacă nu ar fi fost păziți de o ordonanță?
Cunoscând-o pe bunica mea, aceasta întrebare pare aproape nelalocul ei.
Era o femeie a cărei putere stătea într-o stăpânire de sine incredibilă, care mai târziu mi-am dat seama că venea din faptul că nu își putea permite să își piardă cumpătul. Era război, gurile trebuiau hrănite, iar ea avea pământ care îi putea aduce mâncarea pe masă. De aceea, lăsa copilul cu ordonanța, acasă, acest soldat devenind-i o umbră protectoare sau un fel de frate mai mare care îl hrănea, culca de amiază și îi tolera șotiile, iar ea pleca la câmp și se întorcea seara.
Satul a fost ferit o vreme de focul bombardamentelor, ceea ce le-a permis țăranilor să spere că ceea ce plantau în primăvară vor apuca să culeagă în toamnă. La o vreme, însă, orașele mari au devenit ținte zilnice pentru avioanele morții, iar o parte dintre locuitori au fost evacuați de armată sau și-au părăsit casele din propria voință, răspândindu-se prin țară, în locuri izolate, unde frontul nu ajunsese încă. Așa s-a făcut că, într-o zi, la poarta bunicii a apărut o cucoană cu mănuși și pălărie, despre care au aflat ca era soția unui doctor de front din Cluj și pe care soțul ei, pentru a o proteja, o trimisese cât mai departe de bombe, prin grija armatei.
A rămas la Uroi destul de mult timp și cert e că bunica a făcut față mai greu cucoanei decât războiului. La bătrânețe, îmi povestea despre ea râzând, căci faptele erau estompate, deja, de milioane de clipe îmblânzitoare, adunate în ani, însă, atunci, în timpul războiului, a descoperit fără să vrea că natura umană putea îmbrăca forme și manifestări pe care ea nu le cunoscuse până atunci și nici nu ar fi fost momentul cel mai potrivit să le descopere.
Bunica a fost o gazdă bună, a hrănit din munca brațelor încă o gură, mergea la câmp, venea la prânz, punea mâncarea pe masă, dar nu s-ar fi așteptat, nici să o pici cu ceară, că dimineața s-ar putea auzi strigată de oaspetele său, să i se ceară să-i golească oala de noapte. Cu toată diferența de clasă socială, bunica mereu a privit-o cu superioritate pe orășeanca elegantă care nu renunța la bijuterii sau la farduri nici în război și purta mănuși în ogradă, la capătul lumii ei civilizate, pășind mereu pe vârfuri cu ghetele înalte, să nu și le murdărească de colb și care nu se întreba de unde sau cum îi vine hrana, fiindu-i suficient, dintr-un egoism conștient, că o are. Probabil că ar fi murit fără țăranca ce o găzduia și hrănea, sau poate nu, căci până la urmă i-a fost scris să își revadă soțul, dar bunica se mira, chiar și la bătrânețe, cât de greu s-a lăsat salvată acea femeie, de parcă ar fi vrut să moară, exact ca o pradă care stă paralizată în fața vânatorului și, oricâte șanse de a scăpa ar avea, rămâne nemișcată, blocată în antecamera morții.
Bombardamentele au început și la Uroi, căci gara din Simeria devenise un punct strategic și avioanele o survolau zi și noapte, dar nu au nimerit-o, totuși, niciodată, însă, pe o distanță de câțiva kilometri de jur împrejurul ei, bombele au căzut fără oprire, apele Mureșului fumegând de la exploziile de pe maluri. În prima zi de bombardamente, soldatul a săpat fără oprire, iar noaptea erau gata pregătite tranșee pentru patru persoane, în livadă, sub meri, cât mai departe de casă, unde fugeau să se ascundă toți când huruitul motoarelor avioanelor începea să se facă auzit la capătul înorat al cerului. Așa au alergat multe zile, cu moartea biciuindu-le călcâiele, până s-au obișnuit cu ea pe urme, ca un flagel care-ți accentuează senzația de viu. De fiecare dată însă, la fiecare bombardament, unguroaica din Cluj, cum îi spunea bunica mea cucoanei când vorbea despre ea, era cuprinsa de isterie, țipa și lovea cu pumnii, se arunca la pământ, iar bunica o târa de ce putea să o apuce, cu un braț ținându-și pruncul, ajutată de soldat, până în tranșee. Într-o zi unguroaica își pierdu în tranșee pudriera și iar țipă, cu mâna pe inimă, de data asta acuzatoare: Iozefa, tu ești vinovată, doar tu puteai să îmi furi pudriera, dă-mi pudriera! Iar tu ce-ai făcut, am întrebat-o eu, zâmbind, pe bunica. Am pălmuit-o, mi-a răspuns ea calmă.
Războiul acela a trecut, soldatul-ordonanță nu i-a supraviețuit, bunicul a venit acasă, tata a crescut, unguroaica și-a găsit pudriera în tranșee și s-a întors la Cluj.
După câțiva ani, bunicul meu, cu treabă prin Cluj, a căutat adresa doctorului și l-a găsit în centru, într-o vilă frumoasă acoperită de iederă. Cine să-i spun că îl caută, a întrebat servitorul. Tot Aron, de la Uroi, i-a răspuns bunicul, dar doctorul auzise deja și alerga spre poartă. Mă bucur să vă cunosc, domnule doctor. Doamna este bine? Aroane, chiar dumneata ești? Nu știu cum să îți mulțumesc, dumitale și soției dumitale și n-o să vă pot mulțumi niciodată destul, orice aș face, dragul meu – răspunse doctorul, plângând – pentru că mi-ați salvat soția de la moarte.
Asternând pe hârtie această povestire mă întreb: este despre război și moarte? Sau despre supraviețuire? Despre oameni slabi sau despre oameni puternici? Și ce înseamnă puterea? Să stai pe un scaun în mijlocul curții, cu pușca la caramb, protejând cu fidelitate o familie care nu e a ta, în timp ce familia ta unde o fi și cine o apără? Să poți privi în urmă, în amintire, prin ochii uimiți și plini de fascinație ai băiețelului ce-ai fost, cazacii aprigi, cu căciulile țuguiate, călărind sub burta calului și să îți amintești doar asta, din tot războiul trăit? Să târăști unguroaica după tine, ca pe o cârpă, prin iarba grădinii, până la tranșeea care îi poate salva viața? Să fii recunoscător unor oameni frați care ți-au ținut soția în viață și au protejat-o ca pe un membru al familiei? Sau să ne amintim războiul ca pe o lecție grea, de mult învățată, pe care suntem capabili să nu o retrăim niciodată?
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format word, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
De obicei, 1 decembrie e despre România
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Portret de țară în pragul tulburelului
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
