Se prefăcea că își face temele, conștiincioasă, dar trăgea cu urechea la conversația părinților.
I se părea ciudat că își vorbeau, ei, care erau mai tot timpul certați. Tata nu urla, deși băuse, mama nu plângea. Vorbeau despre toate și despre nimic pe un ton neutru, ca doi străini într-un compartiment de tren. Aproape că își pierduse interesul pentru conversația lor, când l-a auzit pe tata spunând:
– Din păcate, e cam urâțică.
Mama l-a contrazis imediat, dar cam fără convingere:
– Ba nu, are păr frumos, picioare lungi. Doar de s-ar mai îngrășa puțin, că o suflă vântul de slabă ce e.
Nu avea nicio îndoială că vorbeau despre ea și că aveau dreptate. Știa că nu era frumoasă, dar nu se gândise niciodată că ar fi urâtă. Se considera o fată ca oricare alta, chiar dacă, spre deosebire de colega ei de bancă, nu primea bilețele de la colegi sau mărțișoare de 1 Martie.
Monica Bellucci, © Liam Duke, 2002
Acum, în sfârșit, înțelegea de ce părinții o băgau în seamă doar când era bolnavă, iar colegii, nici atunci; nimeni nu își pierde vremea cu o urâțică.
Dintr-odată, a simțit un nod în gât care o împiedica să respire.
– Copilul ăsta nu e bine, s-a auzit vocea mamei.
– Ce ai, fetiță? s-a auzit și vocea tatălui.
– Nu am nimic, doar un nod în gât. Tușesc puțin și îmi trece, a răspuns ea, iar părinții s-au întors la discuțiile lor.
***
Poate, totuși, tatăl ei vorbea despre altcineva când a spus că e urâțică, și-a zis de zeci de ori de-a lungul anilor. Ea era drăguță, altfel nu ar fi fost atât de curtată de bărbați de toate vârstele.
Pe la 16 ani, era una dintre cele mai populare fete din liceu, nu exista petrecere la care să nu fie invitată. Băieții se întreceau să-i ofere alcool și țigări, apoi să-i atingă pielea caldă și fină, de femeie tânără. Le ceda, poate, prea ușor, dar nu știa un alt mod pentru a se face plăcută, mângâiată, complimentată.
La facultate, s-a îndrăgostit de ea chiar și un profesor în prag de pensionare. Avea respirația greoaie și urât mirositoare, dar asta nu a împiedicat-o să aibă cu el o relație care a durat mai bine de un an, până când soția lui a aflat și a făcut un întreg tărăboi. Colegele ei credeau că a devenit amanta profesorului din interes, dar pe ea nu o interesau nici banii, nici notele pe care le lua la examene. Voia să audă, din gura acelei somități, că este frumoasă, deșteaptă, sensibilă; restul chiar nu conta.
La vârsta maturității, a început să se întrebe tot mai des cum ar fi fost viața ei, dacă nu ar fi auzit conversația aceea neobișnuită dintre părinți.
Cine știe, poate nu ar fi încercat mereu să le placă tuturor, dar mai ales bărbaților dificili. Poate l-ar fi tratat mai bine pe George, băiatul urâțel, dar simpatic și generos, care i-a scris câteva scrisori de dragoste, cam bizare, dar impecabile din punct de vedere gramatical.
Poate nu s-ar fi agățat de Liviu, rebelul fără cauză, care pretindea supunere totală și făcea crize de nervi din senin. Care era atât de zgârcit cu vorbele bune și gesturile de tandrețe, dar atât de creativ când voia să-i dovedească cât de puțin valora ea, ca femeie.
Poate că nu ar fi rămas 10 ani într-o căsnicie nefericită, sortită, de la început, eșecului.
Poate ar fi avut curajul să spună mai des „nu”, „nu sunt de acord”, „nu vreau”, „nu-mi place”.
Sau poate că ar fi avut alte probleme, mai mari și mai grave, poate chiar de nerezolvat.
– Despici firul în patru și trăiești prea mult în trecut, a certat-o George, prietenul regăsit cu ușurință, grație rețelelor de socializare.
Îl invidiază un pic pe George, pare atât de împăcat cu lumea și cu el însuși, cum o fi reușit? Parcă n-ar fi fost niciodată tipul urâțel și cam bleg, care îi trimitea scrisori de dragoste.
– Oricum, bilețelele alea mi le dicta soră-mea, i-a mărturisit, când a venit vorba. Cât talent irosit!
Altădată s-ar fi simțit rănită, cum adică, nu el a conceput rândurile acelea stranii, dar flatante? Acum râde, “erai cam ciudat, știi?”, de parca ea ar fi fost mai cu moț.
De fapt, știe că George are dreptate, e neproductiv să desfaci firul în patru; în timpul ăsta trece viața pe lângă tine. Iar ea nu mai are timp de pierdut, chiar dacă imaginea din oglindă pare să spună contrariul.
Încearcă să-i zâmbească străinei din oglindă. Are trăsături aproape perfecte. Cei mai buni medici din oraș au schimbat tot ce se putea schimba la fața ei. Au făcut o treabă bună, se încurajează. Totuși, parcă ar mai face niste retușuri, pe ici, pe colo.
Nu, părinții nu vorbeau despre ea acum mulți, foarte mulți ani. Ea nu a fost și nu va fi niciodată urâțică. O spune chipul din oglindă, o strigă fotografiile de pe Instagram, o șoptește fetița de 12 ani, care a tras cu urechea la o conversație care, probabil, nici măcar nu o privea.
Maria Bertoldo Stocheci este autoarea volumului “Străina de la ultimul etaj” care va apărea în curând la Editura Național.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Sunt despărțită de o lună, după o relație de patru ani
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
