La 37 de ani, Julia Ducournau primește Palme d’Or devenind a doua femeie-regizor care câștigă acest «Graal», la 28 de ani după Jane Campion și al său The Piano. După ce a debutat cu un lungmetraj împănat cu un romantism canibalic (Grave, în 2016), regizoarea Julia Ducournau revine cu al doilea film de groază, Titane (prezentat la Cannes), o peliculă violentă, uluitoare, născută dintr-o furie profundă. Filmul visceral este un adevărat șoc pentru spectatorii nefamiliarizați cu acest gen de cinema: în timp ce o femeie, Alexia (Agathe Rousselle) răspândește moartea, un bărbat (Vincent Lindon) își caută fiul care a dispărut de zece ani. De la primele imagini, filmul devine inevitabil un șoc: plasticitatea imaginilor, atmosfera electrizantă, violența menită să marcheze spectatorul. Calitatea primordială a Juliei Ducournau nu este doar să amestece genuri, ci să meargă până la a le depăși. Așadar, nu știi exact la ce categorie de film te uiți. În primă instanță, Titane este (cel puțin) o comedie neagră. Nu știm sigur, dar se pare că în prima parte a vieții, Julia Ducournau a preferat pelicule precum Crash și Rosemary’s Baby. De asemenea, am putea bănui că Titane reprezintă o versiune feminizată a titanilor din mitologia greacă sau chiar un film-mutant care își transformă propriile personaje. Dansul capătă valențe nebănuite într-o astfel de peliculă ce are meritul de a juxtapune imagini originale, de a amesteca forme organice, de a combina materiale sau de a asocia idei tulburătoare despre alteritate. Așadar, în primele secvențe, spectatorul privește cum de pe bancheta din spate, o fetiță își enervează tatăl imitând sunetul unui motor. Pe măsură ce îl descoperim pe Bertrand Bonello la volan, nu este deloc surprinzător că scena se încheie cu un accident pe șoseaua de centură a Marsiliei. Evaluare: medicii grefează o placă de titan în craniul copilului. Consecințele nu întârzie să apară. Mai târziu, sărută geamul unei mașini parcate în fața spitalului. După o serie de crime inexplicabile, un tată își găsește fiul care fusese declarat dispărut de aproape zece ani. Ne lămurim că Titan-ul este un metal foarte rezistent la căldură și coroziune, dând aliaje foarte dure.
Efectele acestei pelicule sunt, adesea, irezistibile, mai ales când alege să surprindă. O serie de crime atroce, un stop cardiac, o comunicare imposibilă între un tată și copilul său, toate sunt cadre uluitoare pentru a stârni umor într-un ritm perfect. În egală măsură, ește și un thriller. Anumite scene de tensiune sunt de neoprit. Cu siguranță, va fi și horror! Dar, mai presus de toate, există fluiditatea genurilor; nimic nu este cu siguranță «masculin» sau «feminin». Clasica binaritate pare aici lipsită de semnificație. În același film, în aceeași scenă, Alexia este, alternativ, bărbat și femeie. În plus, Julia Ducournau îi permite personajului să-și reapropie atribute larg percepute ca masculine. Mai mult ca sigur, regizoarea dorește să ridice „genul” cinematografic. Vom observa uşurinţa lui Ducournau în filmarea mutaţiei, deformarea corpurilor, influenţa lui Cronenberg resimţindu-se clar. Cu siguranță, înțelegem pe deplin dorința de a deconstrui feminitatea exacerbată și controlată de bărbați, arătând-o din start, dar poate că ar fi trebuit făcută într-un mod mai subtil. În plus, punctul de plecare al intrigii lipsește, contextul e neclar, iar o întrebare chinuie privitorul: „Chiar dacă putem admite că această parte a neclarității contribuie la atmosfera filmului, ce explică comportamentul Alexiei?”.
Julia Ducournau explorează acest drum în cel mai giratoriu și alegoric mod narând povestea Alexiei (Agathe Rousselle), o dansatoare care evoluează în show-uri auto și care poartă o cicatrice mare, ca un stigmat (pe lângă o placă de titan înșurubată în craniu), amintind un grav accident de mașină, suferit în copilărie. Glisarea între genurile cinematografice – horror visceral (obsesia trupului), thriller (Alexia este și ucigaș în serie) și comedie neagră – o plasează pe autoare printre inovatori. Întreaga fabulă și elementele intrigii susțin ideea că cineasta grefează motive cinematografice și că itinerariul tinerei se aseamănă cu o predare între o figură paternă și alta (exogenă universului ei), ca să nască în sfârșit un copil mutant, născut din îmbrățișarea dansatoarei/dansatorului cu o mașină. Acest ultim punct – destul de subinvestit – indică clar relația pe care filmul o are cu diversele sale căi: sexualitatea cronenbergiană a Alexiei (ne gândim, evident, la Crash) servește, la propriu, doar să alimenteze ceea ce cineasta încearcă să spună despre sine. Măiestria tehnică a realizatoarei este evidentă, este una foarte îndrăzneață.
Filmul pare să avanseze în blocuri în care toată normalitatea se epuizează pentru a-și instala propriul haos. Ambianța stranie dictează propria sa lege.Totuși, ritmul filmului se va stabiliza odată cu venirea lui Vincent Lindon în cadru. El este propulsat în film precum un animal rănit și, prin urmare, nervos. Epuizat de orele petrecute într-o sală de sport, actorul joacă rolul liderului unei patrule de tineri pompieri. Întâlnirea lui cu Alexia se transformă într-o obsesie emoțională. Alexia va trebui să se mute din nou, să devină „alta”. Aceasta este singura logică pe care o cunoaște: schimbarea pentru a exista, nu pentru a-și satisface niște fantezii, ci pentru a-și găsi o identitate pe care să o poată – în sfârșit – revendica. Dacă personajele par uneori lipsite de profunzime, alegerea distribuției este perfectă. Agathe Rousselle este foarte convingătoare și ne face plăcere să-l revedem pe Garance Marillier, interpretul din Grave (2016). Dar, mai presus de toate este Vincent Lindon, care uimește cu o prezență fizică excepțională, mereu derutant (prin râs sau capacitatea de a emoționa).
Odată decifrat scenariul, putem înțelege mai bine apetitul lui Ducournau pentru diferite mărci ale hibridizării, în special celei fizice (priviri singulare, tatuate și străpunse, care îmbrățișează un orizont transgender sau chiar transumanist); acesta hrănește un autoportret ciudat. Acest lucru este evidențiat și de prezența recurentă a oglinzilor. În era Instagramului și a democratizării tatuajului, examinarea și contemplarea propriului corp nu mai surprinde pe nimeni. Fenomenul indică aspirația de a dori să înscriem pe pielea noastră expresia unei identități. Titane devine reprezentativ pentru un anume tip de cinema: ambițios, uneori zdruncinat, dar dornic de noi moduri de a povesti, reinventându-se constant. Julia Ducournau semnează un film bogat, puternic, violent, a cărui radicalitate nu este acolo pentru a uimi „galeria”, ci pentru a delimita contururile unui univers întunecat ca iadul.
Pe Mădălina o puteți găsi și aici.
Regia: Julia Ducournau
Imaginea: Ruben Impens
Decorurile: Laurie Colson et Lise Péault
Muzica: Jim Williams
Sunetul: Fabrice Osinski
Montajul: Jean-Christophe Bouzy
Distribuția:
Vincent Lindon – Vincent
Agathe Rousselle – Alexia
Garance Marillier – Justine
Laïs Salameh – Rayane
Mehdi Rahim-Silvioli – Rose
Data premierei: 13 iulie 2021, în cadrul Festivalului Internațional de Film de la Cannes
Durata: 108 min.
Citiţi şi
Anatomie d’une chute / Anatomy of a Fall
Hercule Poirot vânează fantome – A Haunting in Venice
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
