Primul val de români care au părăsit țara a fost al oamenilor muncitori și fără studii. S-au dus pentru un venit mai decent, cu prețul multor sacrificii familiale.
Al doilea val de români care au părăsit țara a fost al profesioniștilor – cu studii medii și superioare – și al studenților. S-au dus pentru condiții de muncă mai bune. Au căutat, de data asta, decența mediului de lucru.
Al treilea val de români care au părăsit țara este al familiilor cu autonomie profesională și financiară peste medie. S-au dus pentru medii sociale mai organizate și împlinire profesională la alt nivel.
S-au dus de lehamita imposturii politice și a iluziilor despre lupta împotriva corupției.
Al patrulea val de români pleacă acum. Este valul familiilor încă tinere, stabilizate economic și profesional, oarecum împăcate cu metehnele balcanice, corupte și birocratice ale autorităților. Se duc din alt motiv. Se duc să caute școli pentru copiii lor.
S-a plecat de foame. S-a plecat din umilința locului de muncă. S-a plecat pentru alte perspective în carieră. Acum se pleacă fiindcă nu mai avem școli.
O să fie un val șocant de oameni care s-au implicat aici din toată inima, au ieșit la proteste, au luptat pentru medii mai curate în comunicare, educație, parenting, afaceri. Măcar pentru ce urma pentru copiii lor. Oameni care s-au implicat civic și care nu mai au energie. Nu mai au speranța reformelor. Dintre toate, școala a rămas cea mai nereformată instituție. Lumea se schimbă cu o viteză uluitoare, iar noi încă le cerem tinerilor de 18 ani să comenteze, la bac, ”Moara cu noroc”.
Știu zeci de cazuri concrete în jurul meu, de familii care atât mai caută. Viitor și educație pentru copiii lor.
Ce se întâmplă acum la nivel politic și decizional în România este prăbușirea speranței generațiilor între 30 și 40 de ani, educate, cu copii mici la școală.
***
Și două comentarii
- Ah, cum am citit postarea asta! Valul patru ne descrie perfect, plus nevoia de integritate din valul trei – nu m-am putut împăca nicio clipă cu o realitate în care corupția și impostura sunt normalitate. Da, am făcut frigul în Piață, am construit, contribuit și am sperat până nu am mai putut spera. Viitorul copilului a fost ultima frontieră. Iar când văd bucuria cu care merge în fiecare zi la școală, dar și normalitatea reconfortantă a unei societăți cu structură și reguli care sunt respectate, știu că a fost cea mai bună decizie pe care o puteam lua. Ce n-o să mă părăsească niciodată e mâhnirea lui “ce mișto ar fi putut fi România, dacă…”.
- Eu am testat patru școli în primii cinci ani de școală în România a fiului meu, două în Oradea, două la București, toate școli bine cotate. Am abandonat lupta și în 2014 ne-am mutat cu cățel și purcel în Irlanda. De atunci tot sper să regret că am plecat. Iată că au trecut șapte ani și în fiecare zi mă felicit pentru decizia luată. Cei trei copii merg și se întorc fericiți de la școală, băiatul meu pentru care am schimbat patru școli in România a urmat o școală publică modest cotată, unde am găsit loc în luna ianuarie, dar anul acesta a luat BAC-UL cu medie mare (cea mai mare din școală) iar acum e student la International Business, patru ani de studii, din care doi ani în Irlanda și doi ani in Singapore, Elveția, Canada, Japonia sau Spania la alegere, din care un an de muncă într-un job găsit de universitatea parteneră. Cei mici sunt încă la școală primară, dar merg și se întorc entuziaști de la școală. Așa că deranjul și efortul nostru de adulți a meritat.
Guest post by Oana Moraru
Oana Moraru este consultant educațional, fondatoarea școlii private Helikon, din Călărași, și creatoarea platformei Vocea Părinților. Are o experiență de 20 de ani în învățământ, unde a lucrat ca profesor de română și învățător.
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Singura frumusețe care nu dispare niciodată
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
