Pe la începutul toamnei mă pomenii cu niscaiva parale, venite cu întârziere dintr-o muncă de care și uitasem. Îmi adusei, însă, aminte că în martie 2020, pe când pandemia părea că va dura pentru totdeauna, mi-am promis că, dacă voi supraviețui (ba chiar și dacă nu voi supraviețui), voi revedea, în regim de urgență, Napoli, Parisul și Veneția. Pornii la drum.
De la Napoli v-am salutat, știți cum a fost – așa că plecai, pentru a cincea oară în viața mea, la Paris.
Precum se știe, Parisul este întotdeauna o idee bună, mai ales că nu știu să existe încă pe pământ ceva mai frumos decât să vezi, și de la Paris, cum se încheie un anotimp și cum începe următorul.
Am avut noroc și am văzut cum vine toamna la Paris, după o nesfârșită vară indiană, am văzut frunzele moarte și am tăcut mult.
Apoi mi s-a făcut dor de Cioran și am mers pe Rue de l’Odéon să-i văd mansarda care dădea înspre cer.
Am rămas în picioare, cu mâinile la spate, privind către mansarda aceea, iar din clădire a coborât, în viteză, un tânăr care, aveam să descopăr, comandase burgeri și un chinez care livra mâncare i-a înmânat burgerii și tânărul a șters-o îndărăt în clădire, cu și mai mare viteză.
Și m-am gândit că poate chiar tânărul acesta grăbit e chiriașul care locuiește acum în mansarda lui Cioran.
Și nicio placă nu anunță că acolo, sub cer, a trăit cândva marele Cioran – a dispărut, într-adevăr, glorios, fără să lase asemenea urme banale.
Deodată mă străbătu gândul că trebuie să merg la mormântul lui Cioran, în Montparnasse. Și am mers la mormântul lui Cioran.
Nu mai fusesem niciodată acolo – e cel mai frumos cimitir din lumea prin care am umblat, dacă un cimitir poate să fie frumos și iată că poate să fie. E atâta liniște încât îți poți auzi bătăile inimii.
L-am găsit greu pe Emil Cioran. E alături de Simone Boué, partenera sa vreme de zeci de ani. Sunt împreună într-un mormânt oarecare, dar bine întreținut, la care vin cititori din toată lumea și lasă bilete ca la Zidul Plângerii.
Cum hârtiile erau la vedere pe piatra funerară am citit și eu unul, care se încheia așa: “Ne bucurăm că v-am găsit aici și vă dorim odihnă plăcută în continuare”. Cred că lui Cioran i-ar fi plăcut să citească așa ceva și ar fi râs mult.
Am mai bântuit o vreme prin Montparnasse, am găsit mormintele lui Brâncuși, Ionesco și Cortázar, la care de asemenea era plin de hârtii de la cititori. Unii desenaseră câte un Șotron, alții lacrimi ciudate pe obrajii unor oameni schițați copilărește, cu capetele ca niște bile enorme.
Și, văzând acestea, mi s-a făcut dor de Montmartre, așa că am mers în Montmartre, iar de sus Parisul era nesfârșit și viu și pandemia aproape trecuse.
Și atunci mi s-a făcut foarte dor și de Sena și de tot malul ei stâng și am mers să văd Sena. Pe 9 februarie 1994, în Sena a sărit un poet, iar cadavrul său l-au găsit abia pe 1 martie, când s-a făcut primăvară. Numele său este Gherasim Luca și el este poetul meu preferat dintre suprarealiști.
Și, lăsând Sena să curgă, mi s-a făcut dor și de fratele meu Istrati și am mers pe Rue du Colisée, în al optulea arondisment, să mai văd o dată subsolul unde l-a găzduit cândva un cizmar pe nume Ionescu – locul, pentru mine sfânt, unde a început Panaitaki să-și scrie cu sângele amintirilor marile sale cărți.
Toți prietenii mei din Paris, vedeți bine, sunt morți de zeci de ani, dar asta, vedeți la fel de bine, nu îi face să fie absenți.
Dar n-ați uitat că mă aștepta, totuși, și Veneția, așa că am plecat și de la Paris – am plecat, desigur, în zbor, cu inima plină și foarte fericit.
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Și tu poți scrie pe Catchy!🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Peggy Guggenheim: “Cumpăr o lucrare de artă pe zi și trăiesc la maximum”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
