Ieri, între mesajele din “cutia poștală” a paginii noastre de facebook, am găsit și mesajul de mai jos. N-am fost bună de nimic, l-am redactat cu lacrimi în ochi și cu sufletul greu. Mâine, acestei femei îi va fi înapoiat trupul fetiței de 14 ani pentru a fi înmormântată. Să ne rugăm pentru sufletul ei chinuit, să-i spunem o vorbă bună, să trimitem un gând de lumină pentru copila ei care va avea mereu 14 ani.
Melancholy by Albert György
“Sunt lipsită de curaj, așa cum sunt lipsită de putere, sufletul a fost zdrobit, împrăștiat în tot corpul, căutând o mică gaură pe unde să iasă și să fugă, dar nu a găsit și acum s-a strâns grămadă urmând poate să explodeze iar cu o forță mai mare sau pur și simplu să se usuce. Corpul mi-e gol, neputința mă cuprinde, mâinile nu mai reacționează, cred că voi intra într-o stare vegetativă, dar nu-mi pasă atâta timp cât în jurul meu totul s-a năruit.
Sunt sau pot spune că am fost mamă, mama a doi copii, unul s-a dus, s-a dus fără să anunțe. Până acum câteva zile credeam că durerea de cap sau de măsea e ceva grav, acum știu că durerea de suflet e cea mai rea durere, fără niciun leac. În câteva zile am aflat multe lucruri noi care acum mă apasă. Am trecut printr-o mie de stări și nici măcar acum nu-s stabilă. Ocolesc cât pot, că poate nu doare, dar durerea este pe zi ce trece mai mare.
Copilul meu a zburat de la 127 m înălțime de pe un pod, era un copil de numai 14 ani, un copil extrem de bun, un copil căruia nu-i lipsea material aproape nimic, îl iubeam și mă iubea, poate că asta mă mai ține vie. A plecat de lângă mine cu consimțământul nostru să se vadă cu prietenii și nu s-a mai întors.
A urmat o noapte de chin cu gândul că nu pot sta la căldură și nu pot mânca atâta timp cât copilul meu e undeva afară în ploaie și frig, flămând și neajutorat, dar cu speranța că e în viață, speranța spulberată o zi mai târziu.
99.9% simțurile mele îmi spuneau că nu mai e în viață, dar bucățica aia mică de 0.1 % era raza mea că îl voi găsi teafăr. Totul s-a năruit. A urmat o zi de luni cumplită, dar încă mai aveam o rază de speranța că, după ce a fost căutat cu elicopter, dronă, câine și 50 de oameni, nu s-a găsit nimic. Încă mai speram, preferam să se lungeasca timpul și agonia mea, dar totuși să mai fie speranța aia mică că trăiește.
Marți a fost ziua adevărului, un adevăr crunt și greu de înțeles, un adevăr dureros pentru tot restul vieții mele.
Dorința noastră a fost să verificăm și noi zona, în inima mea știam că eu voi fi cea care va vedea prima nenorocirea.
Am plecat cu gândul să punem afișe prin gări apoi să luăm cursul apei pe ambele părți pentru verificare, acolo era ultimul loc în care credeam că este, dacă nu era, însemna că trăia.
Am coborât din mașină și așteptam să meargă pe partea opusă soțul meu, asta însemnând vreo 3 km cu mașina, că nu există pod mai aproape. Nu știu de ce mereu în căutare am fost atentă în zona brazilor. Era un șir de brazi tineri și cu crengile până la pământ. Mergeam și îi raream cu mâna să văd pe partea cealaltă. Zăresc crengi proaspete și mă rog să nu fie decât tăiate de un topor, alerg, înconjor șirul de brazi, că era imposibil de trecut printre ei, și nu am curajul necesar să mă apropii. Un brad avea retezate crengile fix de pe trunchi, iar al doilea de la jumătate. Văd o grămadă de crengi jos, mă apropii și mă rog ca dedesubt să fie doar o pungă sau altceva, că se zărea puțin roșu. Trag creanga și văd mâna mică și vineție, mâna copilului meu drag.
Urlu de durere, fug să ies la semnal, să-i sun pe ai mei să se întoarcă, mă uit în sus, îmi vine să vomit, mă tăvălesc pe jos, dar durerea este mai intensă, nu trece orice aș face. Stau inertă, fără curajul de a mă întoarce să mă uit, frica rănilor m-a făcut să stau departe, s-o las singură acolo…
Vin autoritățile, eu nu-i văd, nu vedeam nimic. Încă nu am intrat în posesia trupului, abia luni o putem duce acasă, dar gândurile negre mă omoară, cred că mintea mea va exploda. Efectul Corona, asta a spus toată lumea. Ne va ucide încet, ne va lua totul, o lume creată pentru distrugere. Doar scriind mai pot să mai respir, că de vorbit nu mai am putere.”
Stella Mangalagiu, Esslingen, Germania
Citiţi şi
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
