În primul rând, se cade un disclaimer: nu, nu sunt bucuroasă că a venit această criză peste umanitate și regret sincer toate pierderile și suferințele care s-au produs. Dar consider că o criză din care nu am învățat nimic este o criză pierdută, când ar putea fi una câștigată, așa că de ce să nu ne încordăm puțin mușchiul gândirii?
Ca orice criză, a venit cu lecții despre umanitate, cu întrebări precum: poți face un lucru pentru celălalt? Adică chiar dacă tu nu crezi în Dumnezeu, poți să te abții de la a dezbate teorii despre ateism în prezența credincioșilor, din respect pentru ei? Chiar dacă nu crezi că acest virus este o problemă, poți purta mască pentru a-i liniști pe cei care se tem de el? Sau chiar dacă nu crezi că este corect, poți respecta legea pentru că este bine ca oamenii să aibă încredere într-o societate protejată de reguli (clare și transparente)?
Eu văd criza asta ca și cum umanitatea făcea numai prostii și universul tolera și tolera, atenționa și atenționa, până când n-a mai suportat și ne-a trimis pe toți în camera noastră. Iar a sta în camera noastră nu este despre a ne pedepsi, despre a ne face să doară, ci despre a reflecta și a înțelege, este despre a trăi puțin cu noi, despre a ne vedea puțin pe noi și pe problemele noastre și despre a nu mai evada constant din realitatea interioară cu tot felul de activități și de plimbări. Și iată că așa unii dintre noi au primit niște lecții esențiale, în timp ce alții au înțeles doar că e posibil să nu mai meargă în Grecia la all inclusive anul acesta.
Așadar, dragă coronavirusule, îți mulțumesc pentru că…
mi-ai arătat cum viața nu este numai despre mine, că suntem toți legați prin fire invizibile sau, în cazul de față, prin viruși vizibili doar la microscop. Că mi-ai arătat cât de strâns legată sunt eu, cu viața mea cochetă de milenială din București, de unul care bea nu știu ce supă de liliac prin China. Sau că nu este de ajuns să te protejezi doar pe tine sau să te vaccinezi doar pe tine, când tu faci parte dintr-o familie, comunitate, planetă.
m-ai învățat niște lucruri importante, cum ar fi să mă gândesc mai mult la mine, la cine sunt, ce vreau și cum pot obține.
mi-ai acordat timp. Într-o lume care merge cu viteza luminii, îndreptându-se însă parcă spre nicăieri, mi-ai lăsat un pic de răgaz de gândire. A fost ca un weekend prelungit cu câteva săptămâni sau luni sau poate chiar vreun an, în care am rămas acasă, să trăiesc cu mine sau cu partenerul și / sau cu copilul, fără să mai evadăm în joburi sau vacanțe. Și acolo s-a văzut cât de mult ne placem, cât ne acceptăm, cât de capabili suntem să ne gestionăm trăirile, cât de mulțumiți suntem de ceea ce facem. Bine, era perfect dacă tăiai și Netflix-ul!
m-ai împins să caut soluții. Acolo unde lucrurile mergeau în direcția greșită, eu m-am apucat să caut soluții, uneori chiar așa, random, pe internet, alteori pe la psiholog, prin cărți, prin cursuri de spiritualitate și așa
m-ai învățat poate cele mai importante lucruri despre mine. M-ai învățat că am întotdeauna puterea de a merge mai departe, de a o lua oricând de la capăt, de a nu mai amâna să mă gândesc la sensul vieții și mai ales de a nu mai ezita în urmărirea lui. Poate mi-ai spus să uit tot ce a fost și să încep aici și acum să îmi scriu visurile pe o coală albă și să le fac o promisiune.
Guest post by Bianca Potriveală
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format word, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
