Nu este vorba despre narcisism. Despre acea admirație contemplativă și dragoste exagerată față de propria persoană. Ci, din contră, este vorba despre o carte. O carte la care lucrez de 30 de ani.
Am scris în ea, am șters, am rupt și îndoit paginile, ca apoi, să o caut din nou. Acea carte eram eu, era povestea vieții mele. Puțin prăfuită, litere șterse, colțuri îndoite și pagini îngălbenite, dar era cartea mea.
Iubesc viața, iubesc animalele, îmi iubesc familia și prietenii, iubesc cartofii prăjiți, apusul de soare, lectura și plimbările. Iubesc parfumul intens de cafea, iubesc florile și mai iubesc iubirea. Dar, în schimb, nu am învățat niciodată cum să mă iubesc pe mine!
©Urszula Tekieli
Dacă greșeam, mă mustram și nu mă consideram niciodată îndeajuns așteptărilor mele sau ale celor din jurul meu, iar oglinda nu mi-a fost prietenă apropiată. Mereu mi-am găsit câte un defect fizic, moral și spiritual. Am luat în considerare doar criticile, „sfaturile” negative, răutățile, cuvintele aspre și ușile trântite în față. Parcă și acum aud vocea tatei, aspră, plină de reproș: „- Un 6 la Biologie? Asta e notă ? N-ai să ajungi nicăieri, dacă nu bagi ceva la cap! Sau vrei să o iei pe urmele maică-tii?”.
Și mama, săraca femeie, oare ce vină avea? Cu frică de Dumnezeu și trecută prin viață, muncită și plină de responsabilități, îmi mai lua apărarea și chiar dacă data viitoare luam un 9 la Biologie, întotdeauna era loc și de mai bine.
Da, educația este esențială în creșterea armonioasă a unui copil. Dar parcă e mai bună o mângâiere și o vorbă bună, decât o palmă și un răstit:”Treci în camera ta!”
Dezvoltarea personală, iubirea și cunoașterea de sine este un proces lung, ca un drum de țară unde, uitându-te în jur, mai smulgi câte o buruiană, două. Sunt multe de învățat, de acceptat, de iertat (chiar și asprimea tatălui), de mângâiat și de luat în brațe. O luptă parșivă între trecut și prezent, unde singurul rival ești chiar tu!
De multe ori se lasă cu uns de alifii, cu îndreptat de umeri, cusut de răni, comprese reci și număratul cicatricilor. Oare îmi ajung plasturii din sertar? Dacă nu, cumpărăm!
Mi-au trebuit 30 de ani să învăț să mă iubesc, să îmi îmbrățișez defectele, să nu mă consider vinovată pentru tot ce se întâmplă în viața mea, să mă prețuiesc, să mă pun pe primul loc al priorităților mele.
Și nu, nu vorbesc despre egoism. Aici este vorba de iubire de sine, de respect, de imunitate, de armură protectoare, de alintat, de vise frumoase și de ciocolată caldă. De a-mi respecta deciziile, alegerile, gândurile, de a putea spune un „nu” ferm fără a fi trasă la răspundere de propriul conștient sau de cei din jur. De a mă iubi necondiționat, indiferent de alegerile și acțiunile în viață.
Dezvoltarea personală nu se ivește de la o zi la alta. Începem pas cu pas, pași mărunți, multe îndoieli și nenumărate fâstâceli. Pentru că, deseori, uităm să ne mai iubim și să mai oferim timp și spațiu nevoilor noastre. Și de prea multe ori se întâmplă să oferim mai mult decât primim. Păi, fată dragă, dacă nu te iubești tu, atunci cine?
Poate azi nu am chef de nimic. Poate vreau să mă răsfăț, să îmi desprind părul și să mă bucur de adierea vântului. Vreau să termin acea carte abandonată pe noptieră, vreau să mănânc ultima bucățică de ciocolată, vreau să port rochița mea preferată și să alerg desculță prin iarbă. Vreau să am grijă de mine, să mă iubesc. Să îmi umplu golurile cu speranțe, zâmbete curate și vise îndepărtate.
Vreau să îmi zâmbesc în oglindă, să mă văd frumoasă. Să zâmbesc copilărește celor care mă critică, mă vorbesc și nu mă acceptă pentru ceea ce sunt. Să îmi dedic timp, să mă răsfăț, să îmi permit să lenevesc, să zăbovesc, să mă joc, precum un copil fără griji și gânduri.
Și cine? Cine ai fi tu să mă judeci? Și nu! Nu o să mă supăr pentru că nu reușesc să mă fac mereu plăcută, pentru că nu reușesc să fac mereu ceea ce mi-am propus, pentru că nu am reușit să ajung la acea întâlnire importantă. Nu o să mă panichez pentru că am ars prăjitură sau pentru că am pus prea multă sare în bucate. Nu mă mai cert, nu îmi mai reproșez nimic, nu mă mai învinovățesc, nu îmi mai caut defecte. O să zâmbesc și o să mă îmbrățişez!
De astăzi, mă iubesc pentru că sunt singurul spectator în teatrul vieții mele. Chiar dacă astăzi nu am reușit, mâine este o nouă zi! Chiar dacă am căzut de trei ori, o să mă ridic de patru (asta dacă ar fi posibil). Și o să-mi ofer atâtea șanse și posibilități de câte o să am nevoie. O să iert răutatea celor din jur, că de aici și vorba bunicii:
„- Atât le duce capul!”
Și o să-mi umplu sufletul numai de oameni buni și frumoși, suflete calde și curate, primitoare, care te încurajează, te laudă și te apreciază pentru orice alegere din viața ta, fără a te judeca.
Noi suntem unicii judecători ai vieții noastre! Să nu permitem unor amărâți de avocați să ne arunce cu foi albe!
Cine te iubește cu adevărat te acceptă așa cum ești!
Cine ține la tine, îți demonstrează! Cine îți vrea binele, te susține și încurajează!
Dacă am ceva de demonstrat, îmi demonstrez mie. Sunt, vreau și pot, au devenit prietenii mei!
Mă ajut pe mine, ca apoi să ajut pe ceilalți, dacă va fi cu putință, bineînțeles.
Așa sunt eu, unică, specială, melancolică, prăfuită și puțin strivită. Sunt împrăștiată și deseori distrată. Uneori mă pierd în zgomotul gândurilor mele, alteori vorbesc prea mult. Uneori zâmbesc la soare, ca apoi să plâng în ploaie. Uneori, plictisită, deseori, grăbită.
Dar asta sunt eu! Și astăzi, îmi zâmbesc în oglindă.
Și da! Mă iubesc! Căci dacă nu eu, atunci cine?
Dar tu, tu pe cine iubeşti?
Guest post by Mihaela Ursachi
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Mama – în rolul principal al Eroului
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
