Nu îmi este simplu să scriu. Nici despre tine, nici despre noi. Atunci când tentația de a vorbi Universului despre lucruri doar de noi știute îmi dă târcoale, încerc să mă conving de justețea cuvântului, de puterea lui, pentru că inutilitatea este cel mai mare dușman al inițiativei. Și atunci caut un motiv, un picior în fund pe care mi-l dau singur, să mă conving că, dincolo de mesajele de „Bună, ce mai faci?”, chiar vrei să știi ce este cu mine, în ce Lume exist.
Da, am nevoie de un Motiv.
Trecutul? Nu, chiar dacă pare că amintirea a ceea ce a fost îmi este suficientă încât să mă scoată din inerția tăcerii autoimpuse, nu retrăirea acelor senzații, nu acele emoții sunt acum prioritare. Tot ce mi-ai spus, felul în care ai vibrat, răscolirea mea produsă de mesajele tale, păreau atât de reale pe cât de ireală era imposibilitatea de a ne întâlni la o cafea. Și totuși, trecutul marcat de efervescența acelor mesaje nu este suficient.
Speranța? Putem vorbi de speranță? Speranța că se va schimba ceva? Că viitorul va fi altfel? Nici măcar ăsta nu mai este un motiv. Recunosc că au fost și momente când Speranța a dat din aripi aidoma fluturașilor pe care îmi spuneai că îi simți în stomac atunci când mă vezi. Fluturașii albaștri pe care îi trimiteai la mine prin WhatsApp. Oare era o speranță reală sau doar o dorință împinsă la extrem?
Neliniștea? Gândul ca acel EU, care era doar pentru mine, trăiește izolat într-un colț al minții tale, așteptând un semn, un miracol, o eliberare… că acel EU din tine, pe care l-am cunoscut atunci, încă trăiește, respiră încet, să nu cumva să fie auzit, dar totuși respiră… Gândul acesta îmi dă o neliniște, îmi provoacă acel dialog interior în care interlocutorul nu mai este Eul meu, ci Eul tău. Căci existența mea interioară a încetat să îmi aparțină, din clipa în care tu ai intrat în mine și nu ai mai ieșit, pentru că ai amânat mereu să mă părăsești ori pentru că, poate, nu ai mai găsit ieșirea. Și TU ai devenit prizonieră în ceea ce EU am devenit colivia ta.
Confuzia? Diferența dintre ceea ce mi-am imaginat, ce am simțit, ce am trăit în acele zile și restul zilelor ce au urmat, da, a creat o confuzie. Ce era real și ce era vis? Eram doar un transfer al dorințelor tale, erai doar o proiecție a visurilor mele? Și unde eram, în realitate, fiecare dintre noi? Cine erai, cine eram atunci când scriam și citeam, simțind inima tremurând la fiecare mesaj care trezea telefonul? Întrebarea asta este și ea acolo, în mine. Oare m-am înșelat? Oare ne-am înșelat? Am considerat dorințele noastre posibile printr-o simplă acționare de buton, într-un lift care ne ducea la cer?
De fapt, mai degrabă caut motive să NU scriu, decât să o fac. De fapt, scriu în fiecare zi, timp de multe ore, pentru ca apoi să șterg din memorie tot ce am scris, ca să am loc să o fac în continuare. Ca și cum mintea mea ar fi o tablă neagră limitată în spațiu, ca și cum cuvintele scrise azi trebuie să le recuperez ca să am cum să compun alte fraze, mâine. Este o rescriere permanentă și un efort minim de a ține minte, o beție de a revizui un text care începe cu universul meu, cu lucrurile care mă înconjoară, cu echilibrul atât de precar al unei vieți din care lipsești, fără nicio vină, căci nimic nu pare că poate schimba ideea ta că, ACUM, TOTUL și ORICE este NU, fără alte explicații.
Dar, în scrierea mea, este totul altfel…
Este marea care își retrage valurile de sub tălpile noastre îngropate în nisip.
Este fiecare răsărit și fiecare apus în care zâmbetul tău luminează cerul.
Este fiecare secundă în care împărtășim atingeri.
Este fiecare celulă a mea care simte că are un corespondent în tine: ce ciudat, să iubesc cu puterea cumulată a tuturor particulelor din mine!
Este strângerea de mână și o plimbare care nu se mai termină, într-un parc în care fiecare alee este un alt moment al zilei și un alt anotimp, în care frunzele ruginite se combină cu iarba abia încolțită, iar ghioceii înflorind din zapadă se lasă împodobiți cu cireșe de iulie.
Este o bucurie că am dorința să scriu, că am un motiv să mă gândesc la trecut, să am o speranță, să fiu neliniștit și, de ce nu, confuz… Confuz, pentru că zilele se succed, ca și anotimpurile, și nu mai știu de ce nu ești cu mine.
***
Scrierea mea este despre o altă lume, pe care încerc să o trăiesc anonim, fără să mă plâng ori să cerșesc, fără să-mi pierd luciditatea atunci când îndrăznesc să visez îmbrățișări care nu vor mai fi.
Guest post by Andrei Apostol
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Un kilogram de… bucurie, vă rog!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
