Mărturisesc, înainte de toate, că sunt foarte româncă. Poate chiar mai mult decât îmi doream. Mi-am petrecut primii 14 ani de viaţă la ţară, într-un sat uitat de lume, în care şi sătenii uitaseră de revoluţie, poate chiar şi de democraţie. Nu am fost lăsată să scriu cu mâna stângă, la şcoală aveam toaletă în fundul curţii, iar la ora de engleză am învăţat rusă. Însă am avut o învăţătoare extraordinară şi câţiva profesori care veneau la ore strict din dedicaţie şi pasiune, valori pe care le-am purtat cu mine, sper, ulterior în viaţă. Profesorul de română mi-a insuflat o dragostea pentru această limbă şi literatură, care se ţine scai de mine, indiferent ce alte limbi străine învăţ sau ce civilizaţii cunosc.
Altfel, ştiu lucruri despre care nu pot spune că m-au ajutat în viaţă. Ştiu cântece de deochi, origini etimologice ale unor înjurături, ştiu să hrănesc pui de curcă, să deosebesc urzicile de mentă sălbatică, ştiu ce înseamnă „mătăuz”, „cloţă”, „vadră”, „dodă”, „broboadă”, am avut o pungă cu pungi legată de calorifer şi pot mânca mujdei de usturoi peste ceapă călită. Trecerea de la sat la oraş a fost grea. A trebuit să demonstrez că ştiam să folosesc duşul, pantofii. Cu şofranul tot nu am înţeles care era treaba, dar mâncarea care nu este desert nu îmi prezintă încă interes. A trebuit să învăţ limba engleză în doi ani cât alţii în opt şi să mă încăpăţânez să îmi placă literatura, deşi profesoara de română mă ignora sau îmi vorbea zeflemitor, acid şi cu o superioritate care mi-a adâncit frustrările. Mai târziu, trecerea de la provincie la capitală a fost ceva mai uşoară. M-am simţit mai puţin discriminată şi ignoram mai uşor replicile precum „uite, că ai note mari, deşi eşti de la ţară”.
În ultimul an de studenţie, am ajuns cu o bursă în Franţa, unde am trăit probleme similare celor din liceu. Şi aici trebuia să-mi demonstrez originile decente, chiar dacă nu aveam tenul măsliniu, că nu eram prima generaţie purtătoare de pantofi din familie din România. În cadrul facultăţii, avem parte de o trataţie exemplară şi profesionistă, însă odată trecută de campus, pe stradă, la petrecerile de integrare, la cămin, mă loveam de „glumiţe” legate de ţara mea, de ţărişoara mea, de genul: „A! Eşti din România, aoleu, să îmi verific portofelul!” sau „Cum adică limba română seamănă cu limba franceză, voi nu vorbiţi rusă?” sau „Nu ştiam că aveţi munţi aşa prezentabili prin ţara voastră” sau „Ne pare rău că aveţi mucegai în camera de cămin, dar sunteţi din România, nu trebuie că este aşa de diferit de mediul vostru. Desolé!” Mi-am simţit trădată dragostea pentru Balzac şi mă simţeam vinovată că le idolatrizam atât de mult muzica, munţii, cultura, limba. Nu plecasem din România cu gândul că aveam să rămân în Franţa. Nu am încercat în niciun fel să îmi prelungesc şederea, însă după vreo trei luni de glumiţe rasiste şi birocraţie mai ceva decât la noi, începuse cumva să îmi placă. Imediat ce m-am mutat înapoi în Bucureşti, îmi săreau în evidenţă câinii noştri vagabonzi şi lipsa de poveste turistică din locuri la fel de frumoase ca cele pe care le vizitasem la francezi, unde ei mereu ziceau „ca la noi la nimeni”, dar era de bine.
Ani buni mai târziu, când m-am hotărât să plec din ţară, am primit fel de fel de sfaturi şi de comentarii: că ar fi trebuit să rămân, că părăsirea ţării este un act egoist, că indiferent unde aveam să plec nu puteam fugi de mine. Am încercat să le explic iniţial, dar m-am lăsat păgubașă. Eşuasem de atâtea ori şi, oricum, de-abia îmi puteam explicam mie însămi. Degeaba spuneam că nu mi se părea că fugeam de nimeni, că mai degrabă fugeam spre mine, în căutarea unui „acasă” măcar în interiorul meu. În febra Brexit-ului, am plecat să fac un master la Universitatea Westminster, aşa că în 2016, stimulată de Colectiv, mi-am luat pelerina de ploaie, mult prea puţini bani economisiţi şi m-am mutat la Londra. Londra este lăcaşul cosmopolit în care oamenii sunt atât de zâmbăreţi, iar viaţa este atât de pe repede-înainte, încât nu apuci să te îndoieşti de ipocrizia celor din jur. Nu a încăput vorba de vreo depresie a imigrantului. Muzică, teatre, oameni noi şi vechi, un umor aproape ca acasă şi o vreme care demitizează bancuri vechi şi celebre (căci da, plouă mai mult în Paris decât în Londra). Toate îmi săreau în cale şi mă făceau chiar să mă simt vinovată că nu îmi era dor de România.
Am învăţat şi am predat acolo, iar experienţa academică de oricare parte a catedrei era o binecuvântare faţă de cea din România sau din Franţa. Aşa că, în Anglia, am fost rapid cucerită de profesionalismul şi de prietenia profesorilor. Trăiam momente din acelea penibile, în care mă duceam pe la înscrieri cu dosarul ticsit de acte, iar ei mă rugau cu compasiune să le trimit doar un e-mail cu un singur cod sau act. Repede, am început să îmi proiectez ideea de un acasă acolo. Am înlăcrimat în bibliotecă, în momentul în care am descoperit că aveau un etaj întreg de cărţi de psiholingvistică, domeniu în care noi avem publicate două cărţi. Două. Şi mai au şi un autor comun. Una peste alta, Anglia a fost o ţară adoptivă în care m-a făcut să mă simt integrată fără doar şi poate.
La scurt timp însă, partenerul meu a obţinut o ofertă de lucru de nerefuzat în Elveţia. Am luat decizia încrezători. Ştiam despre ciocolata şi despre munţii lor şi nu credeam că îmi doream mai mult de la viaţă. În primele săptămâni petrecute acolo, făceam atacuri de entuziasm. Mă bucuram de drumeţii, nu îmi puteam dezlipi ochii de pe gheţarii cei spectaculoşi, lacurile mă primeau cu mângâieri, iar produsele lor de panificaţie aveau un miros de prospeţime pe care nu îl simţisem nici din vatra bunicii. La un moment dat, însă, a trebuit să încep să îmi caut de lucru şi aici mi-am reîmprospătat amintirile despre viaţa mea din Franţa şi încă pe atât. Un interviu s-a oprit brusc în momentul în care intervievatorul şi-a dat seama că eram din România. Mi se spunea constant, cu francheţe că, deşi aveam calificări, naţionalitatea mă împiedica să obţin un post potrivit. Am răzbit doar pentru că am dat peste directori de alte naţionalităţi. Atmosfera extrem de anostă din cancelarie, neafişarea simţului umorului, lipsa de zâmbete de peste tot şi naţioalismul lui aproape fanatic mă apropiau tot mai mult de România. Mă trezeam susţinând valori, tradiţii, frumuseţi ale munţilor noştri sau spunând „Ce vorbeşti, noi avem papanaşi şi spontaneitate, pe lângă trasee pe munţi şi lacuri”. Deşi trăiam o linişte interioară aparte, deşi îmi crescuse calitatea vieţii aproape fără să îmi dorit neapărat, începea să mi se facă dor de murături, de papanaşi, de marea noastră numită rasist. Ştiam că şederea noastră acolo era provizorie, motiv pentru care încercam să îmi menţin o poziţie neutră şi eram tot mai conectată cu evenimentele sociale şi politice din România, ocazie cu care am cunoscut acolo oameni români elveţienizaţi sau nu de o bunătate autentică, de la care auzeam vorbe foarte frumoase despre România pe care o părăsiseră, un episod de „ca la noi la nimeni, dar de bine” inedit.
Am părăsit Elveţia, am călătorit şase luni în jumătate de lume şi ne-am întors în România, aşa cum planificaserăm. Proaspăt revenită în ţară, îmi ieşeau în evidenţă pe străzi vaganbonzii de pe străzi, genele de vidră şi unghiuţele.
Nu cred că am uitat vreodată de unde am plecat, nu prea am cum. Nu cred că am părăsit în vreun moment România într-atât încât să fi avut nevoie de un program serios de readaptare.
Însă trebuie să recunosc că mi-a fost greu să mă reobişnuiesc cu irosirea de hârtie prin strângerea de acte şi de documentuţe pe la diverse instituţii, cu actul ştampilat, multiplicat, semnat, legalizat, dus în pod şi aruncat în apă, cu toată călătoria aceea demnă de basme pe la policlinici şi la schimbat permise, acte. Străzile nu mai arătau la fel. Poate unele clădiri sunt la fel de în paragină cum erau când am plecat, dar acum îmi par mai mohorâte, oamenii sunt mai trişti, iar străzile ticsite de maşini sunt, de fapt, aspectul cu care nu mă pot obişnui uşor. Traficul, absenţa bruscă a apei calde la bloc, privirea mereu îndreptată spre trotuar a trecătorilor mi-au tulburat puţin linişea interioară, marcând existenţa unui proces de adaptare.
În fiecare zi, duc un soi de luptă de Don Quijote cu vânzătoarele cărora trebuie să le conving că nu, nu am nevoie de toate pungile sau cu chelnerii cărora trebuie să le spun prin eseuri argumentative că nu, nu am nevoie de pai. Reciclatul este iarăşi un obicei deprins în viaţa de expat pe care nu mi-l satifac aici pe deplin.
Cu toate acestea, dorul meu de România a fost întotdeauna. Şi mi-am dat seama cât de dor îmi era, nu când am revăzut munţii, nu când m-am lovit de valurile neplictisitoare ale mării sau când am întâlnit un om beat într-un sat care s-a oferit să ne dea el de mâncare în cazul în care nu mai găseam pescăria despre care îl întrebaserăm, ci mi-am dat seama când o farmacistă a făcut un joc de cuvinte şi apoi mi-a spus „dar, măi mamă, să nu uiţi să iei şi o pastilă de stomac cu reţeta asta.” Mă cucerise de la glumă, poate aş fi îmbrăţişat-o dacă nu era contextul virusului, căci de asta îmi era dor, de umanitate.
Trebuie să recunosc că adaptarea sau readaptarea în România este un proces care îşi face simţită prezenţa, mai ales după ce încerci să îţi cumperi o maşină şi ajungi să vorbeşti cu un om care are şcoala vieţii şi se uită la tine cu o milă amestecată cu prejudecăţi când aude că eşti profesoară. Trebuie, de asemenea, să ai răbdare sau prezenţă de spirit să le răspunzi tuturor cunoscuţilor şi necunoscuţilor la veşnica întrebare: „Dar de ce aţi vrut să vă întoarceţi în România?”. Nu ştiu nici eu dacă am răspunsul la această întrebarea, dar este uşor neplăcut să începi o conversaţie cu „ce dor mi-a fost de voi!”, iar acei ei să-ţi răspundă „chiar v-aţi mutat înapoi, dar de ce?”
Până acum, m-am mutat de 32 ori prin ţară şi străinătate. De 32 ori mi-am strâns şosetele în pungi, eşarfele în cutii, cărţile în saci folosiţi la cărat mortarul. Uneori m-am mutat cu entuziasm, alteori cu speranţă, alteori cu dezamăgire. La 30 de ani m-am pregătit pentru o altă mutare pe termen nedeterminat, în străinătate. În toţi aceşti 30 de ani, zisesem „acasă” doar pentru locul unde aveam toate şosetele. Nu m-am luptat niciodată cu dorul conceptual de „casă părintească”. Mi-este mai drag de a lui Creangă decât de-a mea. Nu mi se face neapărat dor de mâncarea „ca la mama acasă”, am făcut mămăligă şi în Ecuador, iar ingrediente pentru orice fel de mucenici sunt uşor de găsit peste tot.
Cu toate acestea, în toată viaţa mea de expat, România a păstrat semnificaţia de „acasă”, pentru că are munţi falnici, mare cu ureche muzicală, câmpii şarmante, limbă întortocheată. Şi mi se făcea uneori dor brusc şi când reveneam în vizită. Mi se făcea dor de vântul care-mi flutura pletele în Bucegi, când vedeam pancarta cu „bine aţi venit” scris cu diacritice din aeroporturi.
Nu ştiu dacă toate mutările şi scurta mea viaţă de expat mi-au creat un acasă interior care să mă lase să mai părăsesc România. Poate că da. Nu neg, sunt alte câteva ţări în care mă imaginez trăindu-mi existenţa mai liniştită, însă am impresia că România, pentru mine, este acel loc stabil într-o lume instabilă, aici mi se pare că am mai mult curaj să greşesc, aici îmi găsesc deocamdată existenţa mai utilă şi visez ca într-o zi să aud despre acest aici „ca la noi la nimeni, dar de bine”. Aşadar, deşi nu cred în curentul care te trage, deşi nu îmi pun telecomanda în pungă de plastic şi nu am nevoia psihologică de a păstra lucuri inutile şi neutilizabile, sunt româncă. Îmi asum întoarcerea în ţară, chiar dacă nu au dat eşecul sau succesul peste mine în străinătate şi sper că şi alţi români de pretutindeni vor ajunge să creadă că România este acasă.
Citiți și Acasă: un must-be, nu un must-have
Pe Angela o găsiți și aici.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
