De dimineață am privit uimită la orașul acoperit de zăpadă. Ca de obicei, insomniile mă țin trează noaptea. Așa că m-am uitat ca la un film mut pe fereastră. Felinarul rușinat de privirea mea indiscretă stă parcă întors cu spatele la mine. Tu dormeai. Copiii dormeau. Și câinele dormea. Eu eram trează. Eu și felinarul de la colțul străzii.
De cinci ani și câteva zile de când mi-ai mutat viața și amintirile departe de lumea de odinioară și dorurile de oamenii rămași în urmă, nu am văzut niciodată atâta zăpadă belgiană. Poate doar așa câte un fulg rătăcit de stolul lui alb, căzând din când în când frânt peste oraș, mirat și el de întâmplare. Parcurile, casele, străzile, oamenii de aici s-au învățat cu lipsa zăpezii. Le era parcă de ajuns ploaia multă și gri, norii adunați neobosiți peste gânduri, trăiri și inevitabile reumatisme. Ploile curg aici din nori grăbiți, nori risipiți cu ușurință la comanda din umbră a unei tulburate și tumultuoase mări, Marea Nordului. Altfel nu îmi explic viteza cu care își mișcă cerul copiii lui de vată pe cer.
Am ieșit în parc cu noaptea în cap și lumea parcă dispăruse și mai mult sub povara hainelor groase scoase de la naftalina anotimpului cu ocazia acestei neașteptate și surprinzătoare reîntoarceri albe. Măștile aproape nu li se mai vedeau, pentru o clipă cum stăteau ele așa ascunse de fulare proptite până sub nări și căciuli poposite peste ochi, am uitat de nenorocitul ăsta de virus ce ne ține chipurile și gurile ascunse sub botnițe de bumbac. Dar sunt încă acolo, se văd dacă te uiți mai atent, unele sunt colorate, unele geometrice, unele neutre, unele decolorate. Le remarci cel mai mult pe cele cu flori care parcă se așază pe chip în “mood” primăvăratec în contrast ciudat cu vremea de afară și cu frica generalizată. Și nu îți poți alunga gândul dureros că până și zăpada asta vine doar ca să îi facă pe plac virusului îndrăgostit de frig.
Aleile parcului trosnesc. E ger. Sub 0 grade. Mașinile se mișcă mai încet decât cei 30 de km la oră, viteza maximă admisă în aproape întreg orașul. Unele sunt gătite cu cauciucuri de iarnă scoase și ele de la o naftalină a lor. Altele par sănii fioroase ce se dau de-a dura pe toboganul străzii. Precaute.
Mă uit la oameni și pășesc ca una învățată cu iernile dure. Mă dau un pic mare, ca să fiu sinceră. Cei din jur, înfofoliți, mi se par omuleți de zăpadă mișcători care în loc de nas de morcov poartă mască de bumbac. Ca un soi de pictură “natură moartă” se întinde masca pe fețele lor. Oare fețele le erau împietrite mai de demult, dinaintea virusului? Unde le este zâmbetul? Îl caut în ochi și câteodată îl găsesc. Uneori dau de disperare sau de însingurare și lovindu-mă de ele, uit pe moment să mă simt destabilizată. Uneori dau de boală, alta decât cea provocată de virus. Și care stă de prea mult timp pe lista de așteptare a vindecării oricum incerte.
Apoi te văd pe tine. Dai cu o racletă de plastic roșie zăpada de pe mașină. Ai gătit-o cu cauciucuri de iarnă la ideea mea. Îmi doream atât de mult să ajung acasă de Crăciun. La acel acasă ascuns tainic în inima mea, care apare mai rar acum la vedere și este mai puțin dureros de când am trecut testul celor cinci ani de viață de expat. Privindu-te prin zăpada albă ce zboară în toate direcțiile de pe mâinile tale, îmi aduc aminte de iarna noastră de acasă, prima iarnă adunată pe două perechi de ghete ce mergeau una lângă cealaltă. A mea și a ta. Se apropiau timid, se îndepărtau sfios, asta în timp ce zăpada curgea peste noi acoperindu-ne pașii. Nu rămânea parcă nici o urmă din noi. Doar o imaculată întindere. De ce ar fi rămas? Nu priveam spre trecut, priveam unul spre celălalt și asta ne era de ajuns. Clipa aceea ne aparținea în totalitate așa cum fusese transformată de destin în fulg calm și cuminte. De atunci, și sunt mai mulți ani, iernile noastre sunt altfel decât pentru restul lumii. Nu ne zgribulim, nu ne ascundem, doar pășim. Încotro? Nici atunci nu știam, nici acum. Doar înainte.
Mă scutur de gânduri ce stau ascunse în pătura caldă de nea.
Iarna noastră de altădată se topea la teatru când urmăream Visul unei nopți de vară. Poate de atunci iernile noastre respiră căldură indiferent cât de geroase sunt.
Îmi desprind cu greu privirea de tine. Privesc spre cauciucuri. Par sigure pe ele. Ar fi făcut drumul lung spre acasă. Acel acasă. Frontierele sunt iar închise. Așa anunță la știri. Părinții, prietenii ne stau cuminți la celălalt capăt al lumii, îi văd difuz tot ca pe niște oameni de zăpadă împietriți de așteptare. Nu au nas de morcov și ochi de tăciune, au inimă ce bate și lacrimi calde.
Te iau de mână. Te-aș săruta. Îmi dau masca jos o clipă cât să îți sărut ochii. Sunt calzi ochii tăi. Ca atunci. În iarna noastră. Aș bea un ceai cald cu tine, de fructe de pădure, ca atunci. Nu îmi plăcea ceaiul, nici ție, dar invitația ta era caldă și aromată. Nu se putea refuza.
Privim zăpada și oamenii cu măștile înghețate pe față. Mi se face frică. Dacă măștile le vor rămâne impregnate pe chip? Dacă anotimpurile vor pași tot cu tocuri sacadate și panicate? A trecut un an de când nu am fost “acasă”. Acel acasă pe care nu am curaj să îl sper iar ca să nu îl sperii cu pofta mea de el.
Intrăm în casă. De pe ghete, zăpada se prelinge încet. Pășesc încet pe lângă balta de apă ca să nu mă ud pe șosete.
Dacă teatrele ar fi deschise, poate am revedea Visul unei nopți de vară, în plină iarnă. Ca atunci, în iarna noastră.
Pe fundal, se aud știri despre zăpezi și despre varianta britanică a virusului. Și ceva despre “la troisième vaguelette”. Ce frumos diminutivează pandemia virusologii…
Pe holul de la intrare, măștile rămân cuminți și tăcute. Lângă două măști venețiene prinse în același cui în perete. Se completează unele pe altele. Se pregătesc de carnaval. Canapeaua e moale. În casă miroase a ceai de fructe de pădure. Estompat.
Guest post by Simona Gânj
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Un apartament într-un ansamblu rezidențial – cea mai bună alegere
Stelian Tănase – De ce nu mai vor venețienii turiști
Ce fac eu de mult nu se mai numește curaj, ci nebunie
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
