Satul Secășel, comuna Ohaba, județul Alba, anii ‘80…
În fiecare vară, odată ajunse în satul bunicii, cu aerul de oraș încă prins în haine și plete, soră-mea și cu mine, mai de voie, mai de nevoie, ne lăsam rochițele de oraș în dulap la păstrare pentru Dumincă, la biserică. La fel și pantofii “ăi buni”. Cel puțin în primele zile, eram cumincioare și politicoase, nu ca “împlielițata de Monica”. Pe ulița satului, nu făceam bine doi pași și se găsea careva să ne oprească:
– Voi ale cui sunteți?
– Aaaah, mama și tata?
– Bine, bine, da’ ale cui sunteți? Cine-i mamă-ta?
– Mia e mama.
– Mia a lui Todor șusterul (cizmar)?
– Aaa… șusterul?
– Todor, șusterul, stați acolo, la două case de noi!
– A, da, acolo stăm. La buna și bunul. Suntem în vacanță, răspundeam cu un stropșor de mândrie in glas🙂!
– Păi, tu, cochilă, noi suntem rude! Mamă-ta e verișoară cu mine și cu frate-miu. Am jucat la nunta ei cu tată-tu!
Apoi săteanul, rudă de-a noastră, se vedea treaba, pleca în treburile sale lăsându-ne să ne spargem căpșoarele de orășence încercând sa înțelegem cum adică au jucat la nuntă🙃!
Copiii din sat ne adoptau rapid, fericiți nevoie-mare că au cu cine împărtăși secretele: in curtea cui se găseau cireșele cele mai bune, din ce copac de pe deal se vedea tot satul, dacă urcai cât mai aproape de vârf, care loc de scaldă era cel mai bun sau cum puteam mânca pâine proaspăt scoasă din cuptor aproape in fiecare zi😎!
Pâine proaspătă în fiecare zi? Cum așa, doar nimeni nu face pâine în fiecare zi!
Dar copiii aveau secretul lor. Cum, necum, aflau de fiecare dată în gospodăria cui se face pâine și în ce zi. Apoi ne înființam cu toții la poartă, ca din întâmplare, să dăm binețe :
– Ziua buna, mătușă Ană, am venit și noi un pic pe la voi!
Apoi ne strecuram unul câte unul pe poartă, așteptând cuminciori să se coacă pâinea. Pâinea și pupurile, mai ales pupurile!
Aluatul se pregătea intr-o covată mare, de lemn, și era frământat cu hărnicie de către femeile casei. În timpul acesta, omul pregătea cuptorul. Focul se făcea din coceni uscați de cucuruz și, nu după mult timp, caldura venind dinspre cuptor devenea tot mai mare, semn că focul era gata. Cocenii erau împinși în fundul cuptorului, lăsând loc pâinilor. Crestate frumos, acestea erau așezate pe o lopată cu coadă lungă, lungă și băgate cu grijă în cuptor. Începea apoi să miroasă Dumnăzăiește, după cum frumos spunea bunica🥰 !
Când pâinile erau gata, bunicul le scotea din cuptor și le punea cu grijă în covata curățată de aluat. Apoi lua una câte una și cu o botă mare incepea să le snopească “în bătaie”! De sub partea înnegrită de fum a pâinii, apărea, ca printr-o minune, un strat auriu-gălbior, crocant și ademenitor. Pâinile erau apoi acoperite cu ștergare albe, imaculate și puse bine la păstrare. Trebuia ca pâinea să rămână proaspătă și să ajungă pentru o vreme, doar oamenii nu aveau timp să facă altele prea curând.
Și apoi urma momentul așteptat de către toți copiii. La noi acasă, tușa Mărioara era cea care se ocupa de… pupuri❤️! Aluatul, păstrat special pentru pupuri, se transforma în pătrățele micuțe, iar copiii erau întrebați:
– Cu ce-ți trebe pupul, cochile, curechi sau crumpene ?
– Și curechi și crumpene, tușă! răsunau de peste tot voci micuțe și pofticioase…
– Atunci să facem câte două de fiecare, așa vă gândiți voi?
– Așa, tușă, să ne săturăm😋!
Tușa Mărioara punea din compoziția pregătită separat, curechi (varza) pe unele pătrățele de aluat, și crumpene (cartofi) pe altele. Apoi aluatul era strâns în cercuri magice și pupurile băgate în cuptor.
Așteptam nerăbdători ca pupurile sa se coacă. Iar Mătușa Mărioara, bucuroasă de bucuria noastră, ne dădea pupuri la toți, cuminți sau ne-cuminți, tăcuți sau gălăgioși. Și fiecărui copil în parte îi spunea, cu dulceață-n glas:
– Îți dau un pup, de-mi dai un pup!
Iar noi o pupam zgomotos pe obraz, îi smulgeam pupul din mână și fugeam la umbra să-l mâncăm liniștiti !
Cu burticile pline și fericite, plecam apoi în treburile noastre, gândindu-ne deja cui aveam să dăm binețe a doua zi😎! În căpșoarele noastre ne imaginam c-o păcăliserăm pe tușa Mărioara și de data aceea, fără sa știm că toți se bucurau să ne vadă, iar pupurile era oferite cu tot atâta dragoste cu câtă dragoste erau primite❤️ !
PS: în fotografie sunt pupurile de acum ale mătușii Monica, pe atunci o copiluță ca și noi…
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
