Eram într-o perioadă de căutări și regăsiri. De reconstrucție interioară mai ales, dar și exterioară. Simțeam că îmi fusese zdruncinată feminitatea și capacitatea de a înțelege ce înseamnă să iubești. De a fi eu însămi.
E dificil să lași în urmă o relație. Să o rupi pentru totdeauna, fără să mai poți reveni asupra ei. Amintiri, gesturi, gânduri, vorbe frumoase, întâmplări, petreceri, aniversări, toate se duc pe apa sâmbetei. Le arunci undeva, într-un sertar ascuns al memoriei și îți interzici să mai revii asupra lor. Ce sens ar mai avea?! Poate, cine știe, la bătrânețe… doar așa, când viața te va întări suficient de mult încât să nu te mai doară, să nu te mai atingă o astfel de pierdere. Faptul că ai pierdut o iubire, o relație. Că ai lăsat-o, din neștiință și neglijență, să-ți scape printre degete.
Nici nu-mi mai amintesc cum am aflat de cursul de dans. Poate un afiș. Da, da, asta trebuie să fi fost. Acum, că mă gândesc ceva mai bine, parcă îmi amintesc un anunț postat la intrarea în parc. Mă întorceam de la serviciu, îndreptându-mă spre casă. O casă care fusese a noastră și care acum era numai a mea. Prea goală și prea părăsită. Eu mă simțeam părăsită în interiorul ei.
Curs de dans, mi-am zis. De ce nu?! De altfel, se ținea chiar vizavi de clădirea în care aveam biroul. Prea la îndemână să nu mă îndemne. Plus că, orice activitate care să-mi redea încrederea în mine era bine venită.
Intrare lăturalnică într-o clădire somptuoasă, cu istorie și trecut glorios. Ușă masivă, din fier forjat, cu un paznic prea serios și tranșant. Hol imens cu pardoseală de marmură… „sala pașilor pierduți”. Găsesc cu ușurință, conform indicațiilor paznicului, sala de dans. O încăpere suficient de mare, dreptunghiulară, cu geamuri aproape de tavan (sala fiind la subsol) și cu un fel de antreu în care să te poți schimba dacă este nevoie. Și este, având în vedere că nu îți este permis să intri în sală cu același încălțări cu care vii de afară.
În sală, nu foarte mulți elevi. Să fie 25 poate. Doi profesori – un el și o ea, care alcătuiesc un cuplu de invidiat. Cel puțin când dansează. Parcă plutesc. Alcătuiesc un tot, o singură persoană. Ea este deosebit de frumoasă, cu forme și trăsături armonioase, lascive chiar. El… nu contează. Se îngemănează, se lipesc, se despart, se întrepătrund în gesturi și priviri. Și toți elevii tânjesc să poată fi la fel.
Atâta doar că în sală sunt mai multe fete decât băieți. Întotdeauna se întâmplă așa la cursurile de dans, iar asta mă pune pe gânduri. Pe vremuri, era necesar ca un bărbat să știe să danseze… și asta cât mai bine. Dansul constituia pentru orice bărbat un atu important în curtarea unei femei. În zilele noastre însă… bărbații au renunțat. Și-au descoperit alte modalități prin care să atragă o femeie, iar dansul, se pare, este prea rar una dintre ele.
20 și de fete și 3-4 băieți. Complet inechitabil. Cum să-i împarți? Cum să-i răsucești. Înghit în sec. Aha, îmi zic, asta înseamnă că, cele mai multe dintre noi, fie o să mimăm că avem un partener, fie o să dansăm între noi. Jalnic! Îmi amintesc frânturi de filme vechi, în care bărbații erau în număr mic, cei mai mulți fiind pe front, iar femeile dansau două câte două. Dar ce este dansul, dacă nu un cuplu format dintr-un el și o ea?! Ce sens mai are să știi să dansezi dacă nu ai cu cine să o faci?
Trec peste și mă încadrez în rând. Pe ultimul rând. N-are rost să ies ca păduchele în față, mai ales că nu am venit de la începutul cursului și trebuie oricum să recuperez… niște pași. 1, 2, 3, 4, îl aud pe profesorul din fața noastră. Încerc să imit ce face el și îmi vine greu. E cu fața la noi, iar elevii trebuie să repete pașii în oglindă. Adică invers. Mă străduiesc să coordonez dreptul cu stângul, să țin ritmul, să nu mă împiedic. Mă opresc adesea și o iau de la capăt în momentul în care pot reintra în ritm cu ceilalți. Mă simt asincronă și nu reușesc să mă concentrez. Ce caut eu aici?!
Ah, da, mă caut pe mine. M-am pierdut și încerc să mă regăsesc. Urmez exact aceiași pași pe care îi face orice femeie care iese dintr-o relație așa cum am făcut-o și eu: îmi schimb coafura (m-am tuns scurt, cu ură aș zice), mă redescopăr, mă reinventez, mă „dezvolt”, adică încep să învăț lucruri pe care mi le doream și pentru care nu reușeam niciodată să găsesc suficient timp, tocmai pentru că mă aflam într-o relație. Prostii! Când vrei ceva cu adevărat, găsești timp, le înghesui cumva pe undeva. În fine!
Încet încet încep să prind din pași, să îi repet în ritmul dat, 1, 2, 3, 4 și! Oră după oră parcă e tot mai bine. Între timp, mai apare câte o elevă nouă. Nu multe. Sala nu e încă plină. Avem suficient loc să ne răsucim, să ne învârtim, să facem atât pașii potriviți cât și pe cei greșiți și să nu ne băgăm în seamă. Profesorul ne vede și ne mai admonestează ori ne îmboldește ferm, să ținem ritmul, să facem pasul potrivit, cu piciorul potrivit, să stăm drepte, să înclinăm capul atât cât este nevoie, să ținem coatele pe lângă corp. Dacă am avea oglinzi… mă gândesc la balerine sau la dansatorii profesioniști. Dar noi nu suntem profesioniști și nici n-o să ajungem vreodată. Așa că poate e mai bine că n-avem oglinzi.
Alt cha-cha-cha, altă salsa. Cei doi profesori dansează impecabil, iar noi stăm și ne uităm ca proștii, siderați, în extaz, vădit conștienți că nu o să putem dansa niciodată la fel ca ei. În primul rând, pentru că nu avem partener. Cei trei sau patru băieți își aleg de fiecare dată aceleași partenere. Noi restul… și noi, pe-acolo. Mă gândesc că dacă aș fi profesoară de dans, nu aș accepta la curs decât perechi. Dacă nu perechi gata formate, atunci același număr de femei și de bărbați încât să alcătuiască perechi. Ce sens ar avea altfel?!
Îți vine să-ți dai palme în momentul în care trebuie să alcătuim cupluri. Cele mai multe fete stăm ca tâmpitele, așteptând să fim alese de Făt-frumos din fundul curții, pentru că cei câțiva băieți care au avut suficient curaj încât să se înscrie la cursul ăsta și care, vezi bine, n-au venit cu partenerele lor pentru că nu au unele, sunt vai de mama lor. Așa încât, noi, ăstelalte, care rămânem mereu în postura penibilă de a dansa cu un partener imaginar sau de a repeta pur și simplu pașii, ne aflăm în marea dilemă: să vină să mă invite la dans mocofanul sau mai bine nu?
Noroc că în timpul ăsta, cuplul de profesori dansează și se concentrează asupra pașilor lor, lăsându-ne de capul nostru. Așa că, de multe ori, ne oprim și ne mulțumim prin a-i urmări pe ei. Orice ar dansa, ni se pare perfect. Nu greșesc niciodată vreun pas. Sunt într-un tandem perfect, ochi în ochi, trupuri alăturate, picioare care se îmbină și se încâlcesc lasciv și ademenitor. Dansul, privit astfel, pare un fel de sex cu parteneri care se potrivesc sau nu.
Și atunci mă pocnește revelația: persoanele care știu să danseze cu adevărat, știu să facă și sex cu adevărat. Să ajungă la orgasm. Da, asta era tot ce aveam nevoie să aflu în clipa asta! Era tot ce-mi mai lipsea. Bomboana de pe colivă, ce să mai!
Și, într-o seară, se întâmplă și inevitabilul. Unul din cei câțiva băieți vine și mă invită la dans. Facem pereche. Cu puțin mai înalt decât mine, slab de stau hainele pe el ca pe umeraș, cu părul slinos, uns sau nespălat, nu-mi dau bine seama, stângaci și vădit răzvrătit pe viață și pe tot. Luăm „poziția de pereche” și îi simt mâna moale și umedă. De fapt, întreaga lui făptură pare „transpirată”, emanând un miros de fum amestecat cu igrasie. Tușește din când în când, o tuse tuberculotică mai degrabă decât tabagică, acoperindu-și gura de fiecare data, gest pentru care trebuie să ridice mâna cu care abia-mi atinge talia. Toată făptura lui îmi repugnă și încerc să mă țin cât mai la distanță de el, pretextând că încerc să îmi număr pașii și să nu-l calc. Realizez că-și dă seama de impresia pe care o face. Totul pare cumplit de trist și de jalnic. Mi se face milă de el. Aștept să se sfârșească dansul și sper din tot sufletul să nu mă mai invite niciodată să dansez cu el. Mă port civilizat, firește, dar fac eforturi cumplite până la ultimul pas. Când în sfârșit îmi dă drumul la mână și se desprinde de mine, se înclină ușor și se reîntoarce la „locul lui” și, deși mă simt ușurată, sunt întristată peste măsură. Tristețea mea, a relației mele pierdute, a faptului că mă aflu aici, singură, pentru a mă regăsi pe mine cea pierdută, peste tristețea vieții unui băiat care, probabil, este nevoit să locuiască într-o casă insalubră, într-un mediu aproape inuman și nesănătos. Cum să mă descurc cu toate astea? Ce pot să fac eu acum știind lucrul ăsta? Habar n-am.
Plec de la cursul de dans cu un gust amar și îmi vin în minte versurile lui Păunescu: „Niciodată să nu uităm de cei mai triști ca noi”. Nu cred că la asta se refereau versurile lui, dar se potrivesc perfect momentului. Pentru o sutime de fracțiune de secundă îmi pun întrebarea dacă… dacă l-aș putea accepta pe băiatul ăsta în viața mea doar pentru a-l salva. Dar acea sutime de fracțiune de secundă trece suficient de repede încât să nu fie nevoie să-mi răspund la întrebare. Fiecare nu poate decât să se salveze singur. Am să încerc să fac și eu asta, pentru mine.
Guest post by Anna Marinescu
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Stilul de viață Friluftsliv și câteva imaginare expresii norvegiene pentru stări reale (UMOR!)
Un kilogram de… bucurie, vă rog!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
