Ministerul Speranței a existat dintotdeauna.
Mergeam prin București și, de fiecare dată când vedeam o casă frumoasă, îmi imaginam că acolo stă ascuns MINISTERUL SPERANȚEI, condus de miniștri ai speranței, cei către care poți face o cerere, poți depune frumos acte doveditoare în dosarul cu șină, pui timbru fiscal, depui cererea la Departamentul Speranța pentru noi toți, iar apoi mergi la ghișeu și îți iei speranța.
“Domnule Ministru,
Subsemnata Oana Ursache, domiciliată în două țări în același timp, în două orașe și două case aflate la 3500 de km distanță una de alta, pierzându-mi speranța și nemaigăsind-o pe nicăieri, vă rog să îmi aprobați în regim de urgență furnizarea unui firicel de speranță, cu posibilitatea de a o transforma în pârâu, râu, fluviu apoi.
E multă lume însetată de speranță, domnule Ministru, așa încât aș vrea să duc câte un val de speranță celor care și-o construiesc cu greu din nimic.
Menționez faptul că între toate razele care vin înspre mine, ultraviolete, de soare, de lună, cea mai mare nevoie aș avea de o rază de speranță.
În acest sens, vă atașez analiza de date și graficul zilelor în care am râs și care prezintă o linie dreaptă, ca de moarte clinică, pentru că, fără speranță, monitorizarea datelor vitale se aseamănă foarte bine cu moartea.
În speranța că cererea mea va fi soluționată acum, vă rog să primiți cele mai calde urări de normalitate.
Eu”
Îmi imaginam un minister în care să întoarcem pe dos istoria umanității, poveștile cu tâlc, personajele, romanele, frumusețile și să le înghesuim în fișiere încăpătoare, unde să stivuim speranța.
Asta făceam și pe data de 8 martie, când, pe malul Oceanului Atlantic fiind, m-am răzgândit brusc și mi-am spus că Ministerul Speranței nu este o clădire de fapt, ci o instituție ubicuă. Aș vrea să găsesc o arhitectă care să proiecteze această structură infinită a speranței, care să ne lege între noi prin rețele neuronale. Mi-am spus că Ministerul Speranței este o mare sau un ocean și că noi toți suntem organismele care o/îl populează.
Nu aveam atunci de unde să știu că va veni toată năpasta asta peste noi.
Am făcut Ministerul Speranței de frică. Ne-am adunat mai mulți oameni, ne-am unit fricile, “50 shades of fear”, am făcut o groapă adâncă, uriașă – în glumă i-am spus Groapa Marianelor -, am plâns în ea până am umput-o și am făcut o mare de speranță, din care luăm câte o cană și le-o dăm celor însetați. Marea nu ni se termină niciodată.
Râdem între noi și ne spunem miniștri și secretari de stat, consilieri, purtători de cuvânt. Asta ne distrează cel mai tare: ne spunem unul celuilalt Purtător de speranță. Cuvinte e ușor să găsim, mai greu e acum cu speranța.
Avem cu toții funcții în ministerul ăsta, gestionăm speranța, facem planificare anuală, calculăm bugetul, facem regulamente și proiecte pentru speranță europeană, deși… nu suntem salariați, noi ne hrănim cu speranță și toată ziua inventăm metode de a o dobândi.
Pe 5 mai facem recrutare, concursuri și interviuri pentru ocuparea posturilor de ministru, secretar de stat și alte complicate poziții răsunătoare.
Am făcut chiar și un anunț în acest sens:
“Ministerul Speranței organizeză concurs pentru ocuparea tuturor posturilor, pentru că un singur om nu poate gestiona speranța, toată speranța, pentru că speranța este responsabilitatea noastră a tuturor și, cum nu e nevoie de nicio semnătură pe speranță, oricine poate fi ministru. Dacă aduci speranță, poți face parte din ministerul nostru. Vino alături de noi.”
Citiţi şi
Mi-a fost dor și am mai riscat o dată
Împreună până se va face târziu în noi
Ea ar fi trebuit să vadă, să știe, să mă vadă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
