Continuarea de aici.
4 martie 1977. Era trecut de nouă seara şi fiecare era deja în patul lui. La un moment dat porţelanurile, sticlăria, rubinăria şi cristălăraia de prin vitrine au început să cânte! Iar candelabrul dansa. Mă uitam tâmp şi mă întrebam ce-o fi păţit Sanda, vecina de deasupra noastră, de la etajul 4. A apărut tata strigând: “Cutremur!!!” Nici nu mai ştiu exact cum ne-a înhăţat în câte-o mână pe fiecare (şi pe fratele meu mai mic) şi s-a oprit cu noi în tocul uşii. Nu reuşeam să pricep ce se întâmplă. Am stat puţin, după care a spus “Coborâm. Staţi lângă mine!” Ieşea lumea din blocuri de parcă se spărsese o conductă cu oameni. Terenul de sport pe care de obicei ne jucam doar noi copiii, s-a umplut rapid de oameni mari cu copii. Mulţi în pijamale (ca noi), dar înveliţi în pături. Tata a urcat după haine mai groase, pe care le-a luat de pe cuierul de la intrare. Era riscant să stea să cotrobăie prin dulapuri. Puteau veni replici. Şi am plecat la autobuz, către bunicii din oraş, care stăteau la casă, pe Iaşilor, aproape de gară. Acolo ne-am adunat cu toţi verii şi verişoarele (decreţeii), mătuşile şi unchii (mama avea şapte fraţi şi surori). Suntem neam mare, din partea ei. Copii destul de mici fiind (eu aveam 8 ani), nu realizam cu adevărat gravitatea situaţiei. Totuşi cei mari erau mult prea serioşi ca să nu fie ceva important. Noi, o “căruţă” de copii, ne-am aliniat ca sardele în paturile din camera din faţă şi ne hlizeam, evident. Cei mai mari dintre noi spuneau lucruri înfricoşătoare. “Buna”se învârtea ca un titirez printre noi. Era fericită să ne aibă pe toţi odată, acolo. Nu ştia ce să ne facă, ce să ne mai dea. O iubeam mult.
Era tare micuţă de statură. Cu ochelari mari, care-i acopereau jumătate din faţă. Purta tot timpul batic, legat sub bărbie. Părul nu şi-l vopsise niciodată, era alb griuliu şi luuuung, prins într-o codiţă tot mai subţire către vârf, împletită şi înfăşurată sub “chişchinău”. Purta fuste, “şurţuri” ca la ţară. Îmi amintesc că avea o poveste pe care o puneam să ne-o spună de câte ori mergeam la ea. Mai ştiu doar expresia care se repeta ca un refren, de mai multe ori: ”Eu’s Mîţ mic Mocotan cu paloşul de grumaz, De vă prind, tot vă tai!” Ne fascinau şi poveştile ei din tinereţe, când la 14 ani, s-a dus la Bucureşti să lucreze. A fost fată în casă la doctorul Mina Minovici care era un mare domn şi avea un conac la fel de mare ca renumele lui. Acolo bunica a învăţat foarte multe lucruri. Ne tot spunea şi nouă cum se poartă o adevărată doamnă, cum se îmbracă, cum vorbeşte şi cum tace… Cum se aranjează o masă, cum se spală şi se calcă hainele etc. Cel mai tare însă ne distram, când o puneam să ne povestească cum conducea maşina domnului. Ne-o şi imaginam scoţând şi introducând maşina în garaj (aş fi spus “băgând”, dar în scris arată mult mai rău cuvântul, decât spus). Cum?! “Buna” noastră a condus o maşină??? Şi încă ce maşină…
A doua zi am început să aflăm despre dezastrul de la Bucureşti. Liniile telefonice erau nefuncţionale. Disperarea celor care aveau rude în Bucureşti era maximă. Apoi au venit veşti tot mai cutremurătoare. Mi-era greu să cred că actorul Toma Caragiu de care-mi plăcea, fusese victimă. Nu era Revelion sau film fără el. Mama suferea că nu mai era nici cântăreaţa Doina Badea, febleţea ei. Au apărut şi imagini la televizor. Păreau desprinse din filme ştiinţifico-fantastice sau de groză. Şi totuşi, totul era real. Aveam 6 ani. Mi-au rămas adânc întipărite (ca apa de la inundaţii).
4 martie 1977. Magnitudine 7,2 grade pe scara Richter. Durată 56 de secunde. Peste 1.500 de morţi şi 11.000 de răniţi.
Guest post by Crinela Pop
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
București, centrul cărei lumi? Vedere din capitală
Nostalgia. Ce ne mai leagă când nimic nu ne mai leagă?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
