Doamne, cât detestam să mă trezească mama cu noaptea-n cap. Era ora 4. Îi simţeam atingerea mâinilor ei moi şi călduţe… Şoptea aproape cântat “Maaami! Hai, mami… Hai! Trebuie să mergem…”. Eram micuţă, înainte de a fi şcolăriţă. Şi mergeam la alimentară. În spate, acolo unde era uşa aceea cu gratii. Şi unde stătea lumea “la coadă”, pentru lapte, zahăr, ulei… Fără a avea vreodată certitudinea că ne va ajunge tuturor să cumpărăm. Cam la orice se dădea o bucată pentru o persoană prezentă.
Mai târziu am evoluat. Aveam asigurată porţia pe lună (dacă aveai noroc). Se dădeau aşa zisele cartele. Îmi amintesc clar, de cele pentru pâine. Era trecut numele şi prenumele capului de familie şi numărul de membri ai familiei. Aveam dreptul la o jumătate de pâine de persoană, parcă. În fiecare zi, vânzătoarea bifa cu “x”, cu pixul peste data în care ai luat, sau prin perforarea datei respective cu o şurubelniţă în cruce. Mi se părea fascinant. Era mare lucru să fii vânzătoare la vremea aceea. Nu mai stăteai atâta la coadă! Şi acea jumătate de litru de ulei de persoană (pe lună) la care aveai dreptul, îl luai sigur. Poate ăsta era şi motivul pentru care multe fetiţe atunci când erau supuse interogatoriului celor mari: “Ia spune tu, ce vrei să te faci când vei fi mare? – Vânzătoaaareee!”.
Cu ocazia asta mi-am adus aminte şi de ce mama nu ne făcea cartofi prăjiţi. Nu avea în ce să ni-i prăjească! De atunci cred că a şi rămas cu sechele. Mult mai târziu, când vedea cât ulei pun în cratiţă atunci când prăjeam cartofi, mă certa ca pe un copil neastâmpărat!
Încă din clasa I mergeam la şcoală şi veneam înapoi acasă, singură. Şi apoi stăteam tot singură până veneau părinţii de la serviciu şi-l aduceau şi pe fratele meu de la cămin. Sau mergeam chiar eu după el. Cu cheia atârnată de gât (de obicei pe un şiret) ascunsă sub şorţuleţul de la uniformă. Şi la fel ca mine erau majoritatea copiilor. Şi eram mulţi. “Decreţei” am fost numiţi. De ce? Explicaţia pe wikipedia spune aşa: << Politica demografică a regimului Ceaușescua avut la bază Decretul nr. 770 din 1 octombrie 1966, care interzicea întreruperea de sarcină și care viza creșterea accelerată a populației.>> Altfel spus, eram cei apăruţi de cele mai multe ori, din greşeală.
Am avut norocul să fie un teren de sport lângă blocul în care locuiam la acea vreme. Ne strângeam mereu, foarte mulţi copii. Cu nostalgie îmi amintesc cum ne organizam uneori şi jucam în număr extralărgit “V-aţi ascunsea” (aşa ii spuneam!), “Ţară, ţară vrem ostaşi”, “ Raţele şi vânătorii“, “Lapte gros”, “Şcoală” (şotron), etc. Elastic jucau doar fetele. Ce campionate se mai făceau! Însă nu exista ca vreunul dintre părinţi, ai mei sau ai altor copii să vină să stea să ne supravegheze la joacă. Chiar dacă eram încă mici şi foarte mici. Ne îngrijeam unii pe ceilalţi.
N-am mai văzut să se întâmple aşa ceva de atunci încoace… Nici când a fost fiica mea ca noi, cei de atunci, nici când au fost nepoţii mei, ca noi atunci. Copiii, cel puţin la oraş, nu se mai joacă aşa, cum o făceam noi.
Am avut perioade în care ne făceam temele la lumânare, sau la felinar cu feştilă şi petrol (adus de la ţară de la bunici). Pentru că se lua curentul zilnic; dar niciodată asta nu putea fi scuză, temele trebuia să fie făcute.
Aveam apă caldă doar câteva ore pe zi. Dacă nu mi s-a distorsionat cu totul amintirea asta, cred că dimineaţa două ore şi seara, la fel… Se lucrau șase zile pe săptămână. Tot atâtea zile mergeam şi la şcoală. Mama ne spăla uniformele sâmbăta seara (aveam mai multe), iar duminica ni le călca pe toate, pentru toată săptămâna următoare.
La televizor aveam program câteva ore pe zi în cursul săptămânii (într-o anumită perioadă au fost numai două ore pe zi), iar duminica ceva mai mult. Pentru noi, copiii, erau cele 5 minute de desene animate – “Mihaela”, înainte de Telejurnalul de la ora 19. Şi-apoi doar emisiuni cu osanale… Partidul, Ceauşescu, România. Şi filme româneşti, supercenzurate din faza de concepţie. Duminica aveam la prânz “Samatha” cum îi spuneam noi, de fapt serialul se numea “Ce vrăji a mai făcut nevasta mea”. Şi Woody, Stan şi Bran, Charlie Chaplin… Ce răsfăţ! De Revelion cele mai aşteptate erau mesajele vedetelor internaţionale, pentru noul an… La radio se difuza în exclusivitate muzică românească.
În perioada de început de an şcolar, toamna, clasele de gimnaziu şi de liceu mergeau la practică agricolă. La sortat de cartofi, la cules de struguri, sau mere, dar cel mai adesea la cules de porumb. De câteva ori am şi tăiat jipii. Şi nu se mai temea nimeni să ne lase seceri pe mână. Şi îi legam şi făceam snopi. Odată am adus în straiţa în care-mi duceam mâncarea şi apa, (fără să ştiu) un şoricel de câmp. A zbughit-o în casă. Ne-a dat mult de furcă până a evadat din casa noastră… Nu ştiu nici azi dacă a fost vreo glumă a colegilor sau pura lui curiozitate.
(va urma)
Guest post by Crinela Pop
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
După Iohannis. Țara nenorocită prin metoda „Neamțul”
Bolile cu transmitere sexuală – o mare problemă în lipsa educației
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
