Dragă mamă,
Nu am început jurnalul acesta atunci când a apărut primul caz de coronavirus în Europa, nici atunci când a ajuns în Spania și a apărut prima persoană infectată, nici măcar atunci când a fost declarată pandemia, nici când a apărut primul caz în Granada, acum două zile. Nici măcar ieri când, politic vorbind, mi-am dat seama pentru a câta oară, că țara asta e o țară singură pe lume și orfană. Ieri mai degrabă am scrâșnit din dinți, decât m-am emoționat. Mi s-a confirmat starea de neputință.
Abia astăzi încep jurnalul acesta epistolar către tine. Îl încep astăzi, pentru că astăzi am plâns prima dată de jale. Jale așa, ca în doinele alea de bejenie și cătănie. E un fel de război, de fapt, ăsta prin care trecem acum, și e totodată un examen al umanității și gradului de civilizare.
Dragă mamă,
Astăzi mi-a fost prima dată frică cu adevărat, frică din aia ca de război. Frică că ți s-ar putea întâmpla ceva și eu sunt la 3600 de km depărtare de tine.
De aceea am plâns. Pentru că pentru prima dată în lunga noastră viață împreună, am realizat cu adevărat că poate că nu ești nemuritoare, cum am crezut eu până astăzi.
Am plâns pentru că, vorbind cu tine, mi-ai spus dintr-odată că ești îngrijorată pentru noi, dar noi suntem bine aici, mamă, dacă cumva se va întâmpla să ne molipsim, aici are cine să aibă grijă de noi, iar tu mi-ai spus că tu ai trăit și bine și mai puțin bine, ai trăit din plin, ai fost și fericită și nefericită, ai văzut lumea cea mare, ai trăit cum ai putut și ai cerut și ai obținut de la viața asta destule, dar acum, dragă mamă, trebuie să ai grijă mare de tine, generozitatea aia a ta întoarce-o către tine, te rog, iubește-te și pe tine așa cum ne iubești pe noi, eu nu pot să fac nimic de la depărtare, pot doar să te rog să stai în casă, să vină copiii să îți aducă tot ce ai nevoie, să lași primăvara să își vadă de încolțitul ei haotic, știu că începe grădina să aibă nevoie de sufletul și mâinile celor care scarmănă pământul ca să gâdile rădăcinile alea să mai ivească flori și castraveți și roșii, știu că trebuie să scurtezi pomii, să stropești cireșii și să pui răsadurile pe care le-ai alintat toată iarna în ghivece și ghiveciuțe, iar pentru mine lunile astea care vor urma vor fi cele mai îngrozitoare din lume, mă voi gândi la tine așa cum mă gândeam la Ziz când era mică și mi se părea că toate relele lumii stau să mi-o năpădească, iar timpul se va târî pe coate leneș ca o amiază de caniculă.
Vor trece, draga mea mamă lunile astea, iar până când vor trece și vom vedea ce a mai rămas din noi și din umanitatea noastră.
Dragă mamă, se schimbă lumea dinaintea noastră și trebuie să ne adaptăm în mare grabă, trecem printr-un fel de glaciațiune care ne va schimba profund modul în care vom ava încredere în noi, în ziua de mâine și în umanitate în general.
Sper să mă asculți, să stai în casă și să ne iubim la fel de mult că înainte de coronavirus,
Împietrită de frică,
Fata ta, Oana, căreia tu îi spuneai Ionică fără frică. Îți amintești?
Citește și epistola a doua, Dragi români din străinătate
Și a treia, Dragi prieteni
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
