Habar nu am de tradiții, de obiceiuri, de religie. Nici măcar nu știu dacă e bine sau e rău, sincer. A trecut aproape un an de când Domnul Tata a plecat, un an în care mi-a lipsit teribil, an în care au fost multe zile în care cu greu m-am ridicat din pat, zile în care am lucrat cu lacrimi pe obraji, zile în care am simțit nevoia să-i aud glasul, am format numărul de telefon și am plâns, am plâns ca un copil orfan, singur, singur pe lume, așa cum am simțit.
Nu contează vârsta la care rămâi orfan, eÈ™ti un copil fără părinÈ›i È™i conÈ™tientizezi asta al naibii de brutal. Te minÈ›i că e ok, că s-au născut înaintea noastră È™i trebuie să plece înaintea noastră, că sunt cu noi, că-i purtăm in suflet, că sunt acolo sus È™i ne veghează… Nu È™tiu dacă e aÈ™a. Poate e, poate nu e. Cert e că omul acela îți lipseÈ™te dureros de tare, că nimic È™i nimeni nu-l poate înlocui.
Te târăști cumva prin viață, încerci să te comporți normal, dar puțini știu că sufletul tău e spart în mii de bucăți, ca o oglindă pe care tu tot încerci să o lipești, dar care nu va mai fi niciodată la fel și în fiecare ciobuleț vei vedea altceva.
În seara aceasta, puneam coliva în pachete împreună cu fiica mea și mă gândeam că este prima oară când fac asta, că nu-mi place să fac, că nici lui Domnul Tata nu-i plăcea, și totuși mergem împinși de val. O rog pe fiica mea să renunțe la obiceiurile acestea atunci când eu nu voi mai fi, mai bine să doneze banii cuiva care chiar are nevoie, să dea mâncare unor oameni flămânzi sau să se întâlnească cu prietenii, cu oameni dragi, să vorbească despre mine, așa cum am fost, cu bune și rele, cu defecte sau calități, cu amintiri vesele sau triste, dar să nu se streseze cu prostiile astea. Ea mi-a zis, făcând cruci pe colivă:
– Mama, mie îmi place să fac asta, o fac din suflet È™i-mi asum această responsabilitate, iar stresul e ca È™i cu copiii: mulÈ›i nu-È™i doresc copii, că-i obositor, dar când îi ai, îți aduc È™i bucurii, È™i stres, È™i lacrimi, È™i zâmbet.
Apoi a început să-mi dea pilde din Biblie. E convinsă că pomenirea morților, aprinderea unei lumânări le mai șterge un păcat, ca să mă exprim pe întelesul laicilor. Atunci, m-am gândit că nu sunt fără de păcate, că, de-ați ști numai ce scot pe gură când sunt furioasă, cred că poate doar un camion de colive și o autostradă de candele m-ar mai salva. Așa că, daca-i face plăcere, nah, veți mânca o colivă foarte mișto de pe urma mea făcută de fiica mea și de vreo două prietene care sunt niște colivărese desăvârșite, iar lumânări îmi aprind în fiecare zi cam cinzeci, ca să am în avans.
Revenind la acestă zi (n.red. MoÈ™ii de iarnă), care nu întâmplător este È™i Baba Nr. 2 (n. red. 2 martie), baba pe care fostul meu soÈ› i-a ales-o mamei lui, iar acesta este primul an în care nu mai contează cum este Baba, dacă plouă, ninge sau e soare, pentru că Mimo, Taiu, Domnul Tata, mama Ioana, Domnica, Mihaela vor auzi doar “veÈ™nica pomenire, veÈ™nica pomenire,… “ cântate de noi în liniÈ™tea bisericii. Apoi, ne vom È™terge cu dosul  palmei lacrima fierbinte, vom respira adânc ca înainte de a urca un munte È™i, cu sufletul împăcat, ne vom întoarce la chestiile cotidiene. Dar până atunci mai am câteva ore în care îmi îmbrățiÈ™ez cele două nepoÈ›ele, doi îngeraÈ™i care mă învăluie cu respiratiile lor uÈ™oare, ritmice, cu zâmbetele lor de copii doriÈ›i È™i iubiÈ›i, care nu È™tiu încă nimic despre viață, despre moarte, care au nevoie de părinÈ›i È™i bunici ca să înveÈ›e si să înÈ›eleagă poate mai mult ca noi, să fie iubite È™i să dăruiască iubire. Multumesc lui Dumnezeu sau Universului pentru tot ce mi-a dat, pentru tot ce mi-a luat È™i pentru tot ce mi-a rămas.
Amin!
Toate articolele Feliciei, aici.Â
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
