„- Sper să-mi dai voie să te iubesc, mi-a murmurat John, în răgazul scurt dintre două săruturi și o îmbrățișare prelungă după ce, în sfârșit, făcusem dragoste și corpurile noastre își potoliseră momentan setea și foamea unul de altul.
Avem senzația că-l cunosc, pielea lui mirosea ademenitor, blând și senzual, iar eu nu mă mai săturam să-l adulmec. Am descoperit un bărbat bine dotat cu îndemânare, cu răbdare și cu pasiune greu de stăpânit, astfel că am continuat până târziu în noapte desfrâul simțurilor. Încleștarea cu el picura apă vie în carnea mea friptă de foste doruri și speranțe, hăcuită de veninul consecinței deciziilor de până atunci și pusă la sare, așa sângerândă, de mine însămi, ca răzbunare supremă împotriva… nu știam împotriva cui, dar numai răzbunarea părea să mă mai ostoiască… Însă acum nu mai conta decât că îl simțeam pe acest bărbat nou nu doar în mine – Și, Doamne, ce dulce era posesiunea lui! – ci și în gânduri, în acele ticăloase gânduri ce nu mi se supuneau niciodată. Încercam să mă rup de tot, să nu mai derulez în background cunoscutul program al întrebărilor fără răspuns, așa cum făceam mereu, ori de câte ori înaintam cu un pas, luam o decizie sau făceam o schimbare. Îmi doream mai mult ca orice să pot să mă scufund complet în clipă și… nimic mai mult.
Spre dimineață, după un somn scurt, dar îndestulător, căci vibrația asta nouă mă recompunea pe interior cu febrilitate, m-am strecurat ușor din pat, să nu-l trezesc, și am stat să-l privesc cum doarme. Să-l privesc până amorțesc, până mă plictisesc, până uit că exist, până când reduc totul la bărbatul gol din cearșafurile mele.
Pe prea puțini i-am adus după Doru acasă și numai pentru că se întâmpla să fiu atât de beată, încât era mai sigur să închei destrăbălarea între pereții proprii. De multe ori, nici nu știu când plecau bărbații aceia, de multe ori, nici nu mai știu cu ce plecau, descopeream peste te miri cât că-mi mai dispăruse câte ceva din casă. Dar asta a fost odată, demult, într-o altă dimensiune, într-un alt prezent al unei alte femei de care nu mă dezic, dar de care încep să iau distanță. Gata, vremea ta a trecut, mi-ai fost de folos, m-ai ajutat (sau nu) să trec peste, pe sub, în fine, să trec printre furcile caudine și cam atât.
Am ieșit pe balcon, mi-am strâns picioarele la piept, zgribulită de răcoarea dimineții încă neîncepute de primăvară târzie și mi-am aprins o țigară. Îmi promisesem de multe ori că o să încerc să mă las, dar amânasem mereu momentul. Nici acum nu i-a venit vremea, mi-am spus și am tras cu disperare primul fum. Cel mai bun! Cel care mereu avea gust de parfum și de buze abia sărutate, de piele fierbinte din spatele urechii, de… și-n clipa asta de echilibru, de bucurie întreagă, nemimată, țâșnește grăbit un nou gând, deranjant precum o ejaculare precoce:
O fi fată sau băiat? Doru nu poate să facă decât băiat…”
Fragment din romanul „Liberă!” de Cristina Lincu publicat la editura Bookzone. Romanul poate fi achiziționat la preț redus de aici.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
