Întuneric. Închid ochii și devin Întuneric. Respir adânc un amestec ciudat de mirosuri: vopsea, aer stătut, mobilier vechi, transpirație, parfum, tutun, praf, piele, machiaj și parcă bere. Da, careva a băut bere… Pipăi cu degetele mâinii drepte catifeaua roasă a cortinei. Simt cum degetul mijlociu alunecă în gaura făcută special. “Oculus Mundi”… Îmi răsucesc pălăria boțită aidoma unui căpitan de submarin, cu mâinile prind faldurile cortinei și apropii gaura spion de ochiul stâng. Încep să privesc “Lumea de Dincolo”. Panoramez ajustând permanent unghiul. Descopăr oameni de tot soiul. Unii se agită, alții vorbesc, alții privesc grav spre cortină de parcă s-ar simți la rândul lor priviți.
“Tremur toată… Nu mai pot… Am fost la WC de trei ori pâ’n acu’! Băăăi, ce mă fac? Am niște emoții… Nici nu mai știu textu’! Ia vezi, cine-i în sală? Dac-a venit Pița, moor!”
“Pița localizat pe rându trei!” îi răspund colegei mele cuprinsă de o isterie galopantă, parțial jucată, parțial alimentată de șoaptele complice ale celorlalte colege.
“A venit Pițaaa!”
Replica asta avea să ne bucure mai târziu auzită printre halbele de bere ciocnite undeva pe terasa unui restaurant italian.
“Pița dă o “probă de microfon”, adaug sarcastic.
“Ceee? E și Danieliuc?”
“Rându cinci”, răspund sadic.
Colegele mă puneau pe mine să privesc în sală și mă copleșeau cu ghionturi, întrebări și indicații idioate, dar niciuna nu îndrăznea să se uite prin gaura secretă, iar asta le alimenta constant angoasa.
Cam așa începea primul nostru spectacol de teatru la Studioul Casandra în anul de grație 1993. Emoțiile noastre urlau prin noi, la noi și ne spuneau cu disperare că vor să trăiască, să fie băgate în seama. Eram una cu emoțiile noastre. Ne situam undeva la granița tăioasă dintre prezent și viitor. Atemporali, paralizați de ele, proiectam scenarii sumbre despre viitor. Grijile viitoare le purtam deja cu noi ca și cum ar fi fost bunurile noastre cele mai de preț. Nu renunțam la ele pentru că ne făceau să ne simțim CINEVA. Le acordam o unică și imensă importanță, iar pentru un moment ne cream identitatea în funcție de ele. Anxietatea noastră era condiționată de mintea noastră care caută mereu să întărească tiparele grijilor pentru propria-i siguranță. Astfel ne schimbam fiziologia, starea și în cele din urmă comportamentul. Trebuia făcut ceva. Știam ce. Tata.
Mirosul ăla demențial, care te îmbrățișează pe dinăuntru și-ți cuprinde întreaga ființă târând-o prin praful amintirilor, scufundând-o apoi în baia încinsă a senzațiilor… Mirosul ăla de “O, clipă, stai!” Mirosul ăla…
“Vezi să nu te arzi!”, zice mama trântind forma din care se revarsă imens și monstrous cozonacul. Aranjez cei trei cozonaci geniali pe un fund de lemn și mă uit la ei mut. Nu fac altceva decât să-i privesc. Îi respir. Îi integrez. Seara, după masa copioasă, stau cu tata la un rost de vorbă șoptită dintr-un pahar de Cadarcă primită de la un admirator.
“Băi, tată, tu mai ai emoții când intri pe scenă?”
“Am. Normal. De ce?”
“Păi, și cum faci să scapi de ele?”
“Nu scap. Nu poți scapă de ele. Sunt ale tale. Le folosești. Da’ grijile-s problema, nu emoțiile…”
Am aflat trucul cu preșul. Pentru limitarea anxietății și a grijilor, Tata, înainte de spectacol, închidea ochii și respira profund. Aduna, odată cu respirația, toate problemele, grijile, gândurile și neliniștea în dreptul stomacului după ce le cobora din cap și piept. Se forma o sferă neregulată, cenușie.
“Respir lung. Neliniștea mea de antracit ca o lavă acidă îmi corodează cu învârtirea-i stomacul. Ea trăiește și se manifestă. Respir. O înconjor cu energie și o opresc. Îi schimb sensul rotirii. Din cauza vitezei coaja cenușie crapă lăsând miezul roșu aprins să apară. O despart în două. O direcționez tot cu respirația prin picioare. Respirația împinge grijile ca două pistoane, încet și total. Tremuratul mi se oprește ca prin farmec. Efectul medicamentelor luate se instalează instant. Mă concentrez la ce există cu adevărat în esența mea. Aici și acum! Fac din ACUM singura mea preocupare. Preocuparea vieții mele. E tot ce am. Momentul PREZENT! Nu mă interesează nimic din ce se află în afara mea. Eu nu sunt grijile mele! Nu-mi creez identitatea în funcție de ele. Încetez să mai fiu. Respir și împing. Simt cum mă golesc de MINE. Simt cum ajung la o completă uitare de sine. Nu mai sunt. Vorba lui Jung, “Dacă privești în afară visezi. Dacă privești înăuntru te trezești”.
Îmi imaginez că stau pe un preș mare și pufos în care se scurge prin picioare, împinsă de respirație, toată neliniștea mea. Mă șterg apăsat pe tălpi de orice urmă de îndoială și neîncredere. Din golul lăuntric încep să mă strig cu ecouri. Dar nu mă strig pe mine. Îl strig pe celălalt: RASPLUEEEEV! Idi siuda!
Raspluev vine. Intră. Îl simt. Unde sunt eu? Cine sunt eu? Eu Sunt! Pășesc apoi pur și simplu în scenă. Să-nceapă dansul! Sunt doar invitat la “Nunta lui Krecinski”!
Citiți neapărat și Ochelarii magici
Pe Bogdan îl găsiți și aici.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Un kilogram de… bucurie, vă rog!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
