– Ia te uită: o cafea și o floare… o aud pe prietena mea vorbind-și în barbă, în timp ce îmi dădea haina să i-o pun în cuier.
Mă salutase ușor absentă atunci când intrase în casă, iar eu nu înțelegeam dacă acum mi se adresa mie. Încercam să găsesc un sens cuvintelor ei, “o cafea și o floare”, dar recunosc că situația mă depășea.
În mod normal aș fi întrebat-o direct ce vrea să zică, însă acum nu prea știam cum să reacționez. Știam că trece printr-o situație dificilă, o despărțire dureroasă, după o relație de zece ani, așa că eram decisă să nu-i pun prea multe întrebări, ci s-o las pe ea să-mi povestească ce consideră că poate, fără să-i facă prea mult rău.
Observându-mi privirea mirată, mă lămurește:
– O să-ți povestesc despre asta mai târziu.
O invit în sufragerie, unde îi așezasem deja cafeaua pe măsuță, exact lângă vaza în care țineam un trandafir.
– Hm, o cafea și o floare ! o aud din nou exclamând, privind aburii cafelei ce mângâiau petalele trandafirului. Tocmai m-am întâlnit și cu Elena, îmi spune ea.
Elena era o altă prietenă a ei, un adevărat personaj. Aceasta trecuse prin multe, devenise atât de pragmatică, așa că era una dintre persoanele cele mai potrivite ca să îmbărbăteze pe cineva aflat la greu.
– I-am povestit și ei prin ce trec, continuă ea. Îmi pare rău că te rețin, n-aș vrea să te încarc cu problemele mele. Dar simt nevoia să vorbesc despre asta. Elena mi-a recomandat să merg la psiholog, dar sincer, n-am chef să plătesc pe cineva să mă asculte. Cineva lipsit de empatie, care să stea cu ochii pe ceas, să-mi cronometreze cuvintele, trăirile. Poate că pentru alții funcționează chestia asta, dar eu prefer să mă asculte o prietenă. N-o să abuzez totuși de timpul tău.
Eu o liniștesc și o asigur că o ascult cu atenție și că, dacă o pot ajuta cu ceva, o fac cu mare plăcere.
Începe să-mi vorbească despre fostul ei iubit. Despre cât de mult îl iubise, dar și cum “își pierduse zece ani din viață” alături de el. Despre cât de frumos fusese totul la început și cât de tare se deteriorase relația lor în ultimii ani.
– Până când nu s-a mai putut! conchide ea.
Citește și Până când?
Povestea ei semăna cu a atâtor alte femei. Poate părea banală, dar sentimentele fuseseră atât de intense! Și pe cât de multă fericire aduseseră la început, pe atât de multă dezamăgire și tristețe îi stârneau acum.
-Îți spun, poate că cel mai tare mă doare că mi-a mâncat zece ani din viață! Cei mai frumoși! Cine-mi mai dă mie timpul ăsta înapoi? Dar tinerețea?!
Avea lacrimi în ochi, abia se abținea să nu plângă.
-Nicio lacrimă nu merită să-mi mai irosesc pentru el!
Încerc să o liniștesc.
-În timp ce vorbeam azi cu Elena, ea vine cu o idee trăsnită: auzi tu, să-i cer compensație! Ca și cum timpul, tinerețea mea ar putea fi compensate vreodată!
Știi cum e ea, mai în glumă, mai în serios îmi zice: “Dragă, știu că tu nu ești ca mine! Dar dacă aș fi în locul tău, n-ar scăpa așa ușor. La mine lucrurile sunt mai simple: greșești, plătești! Ca într-un contract civil. Uite, prietena mea, Dana, a trecut printr-o situație similară. Doar că ex-ul ei i-a făcut “cadou de despărțire” un apartament de lux și o mașină 4×4. Așa i s-a părut lui fair, să o recompenseze pentru timpul pierdut și suferința provocată.”
“Cadou de despărțire”… recunosc, mie îmi sună ciudat. La fel de ciudat ca o “petrecere de divorț”, ceea ce înțeleg că se mai practică uneori. Dar de “compesație pentru timpul pierdut într-un amor eșuat” recunosc că nu mai auzisem până acum, cu Elena!
Însă ea insistă. Își ia telefonul și, după câteva secunde îmi zice, sec: “Uite: îți datorează minimum 14.600 de euro!”
Observându-mi privirea mirată și oarecum dezamăgită că pusese preț pe iubirea mea, un preț pe care habar n-aveam de unde îl scosese, continuă: „Un sărut și o îmbrățișare, clar! Orice bărbat e dator să ofere asta, nu se precupețește. Dar trebuie să fie și ceva palpabil. Despăgubire morală. Hm, da! Un preț mediu de… 20 de lei pe zi. Adică 4 euro. În zece ani se fac…”
Atunci o privesc de-a dreptul enervată. Și eu care-o credeam prietenă! Drept cine mă lua?! Și cum își permitea să mă jignească așa cum, recunosc, n-o făcuse niciodată fostul meu iubit…
Dar ei nu-i pasă de privirea mea tăioasă și continuă: “Draga mea, orice femeie pe lumea asta ar trebui să primească de la iubitul ei, în fiecare zi, cel puțin… o cafea și o floare!”
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Țara în care nu te poți compromite
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
