Îmi amintesc din nou de profesorul meu din facultate, cel despre care am mai vorbit pe undeva cum ne întreba dacă știm ce-i suferința, cum pufnea în râs la întrebările lui retorice ca: ce sunteți voi, mă, psihoterapeuți? Ce studiați, terapii de cuplu și familie? Ce știți voi despre familie, mă? Despre cuplu? De unde învățați voi cum să-i îndrumați pe ăștia de vin în terapie? Din cărți, din studii de specialitate? Din propriile voastre experiențe, și cum ar fi asta?
Și astea erau întrebări de încălzire, pentru că urmau întrebările despre ce facem cu femeile sau bărbații abuzați, fizic și emoțional, în cuplu sau în familie, cu copiii acestora, cu toate persoanele implicate, cu unii beneficiari ai problemelor lor, pentru că da, unii au de câștigat și contribuie la menținerea bolii, dar mai ales ce facem cu banii, cu plata serviciilor noastre de terapie? Ce facem atunci când suferința, adevărata suferință și durere și nu aia mimată la televizor cu țâțele pe afară, n-are bani să-și cumpere nici măcar un analgezic?
În sfârșit, ați înțeles, pentru unii dintre noi avea darul întrebărilor incomode. Prin întrebările și comentariile lui încerca să ne deschidă ochii pentru a vedea realitatea: suferința în general nu face obiectul psihologiei zilelor noastre, astăzi mai mult ca oricând se practică o psihologie de șanț.
N-am de gând să fiu o delicată când, de fapt, frustrările pe care le simt de fiecare dată când văd o pupăză sau un hormonat de vârsta a treia că se autoproclamă terapeuți, mă fac mai isterică ca Vadim, fie-i țărâna ușoară. Nu, nu pot să fiu delicată și lipsită de prejudecăți și orizonturi înguste și alte c…uri de astea când adevărații oameni suferinzi nu-și vor permite vreodată un ajutor de specialitate, și dacă-și bagă o petardă aprinsă în gură și mor din cauza asta vor fi etichetați cu un ”IQ incompatibil cu viața”, se va râde de ei și vor fi judecați pentru idioțenia lor și pentru că n-au cerut ajutor și altele.
Suntem empatici, cum să nu? A fi empatic înseamnă a te simți ”ca și cum” ai fi în persoana celuilalt, pe scurt. Și la ce bun? La ce-i folosește bărbatului alcoolic, femeii abuzate, copilului maltratat empatia ta? Devenind empatic, fiind empatic îi permiți lui să-și împărtășească suferința cu tine? Nu, pentru tine e doar cel mult ”ca și cum”, și slavă Domnului că-i așa, nu? Pentru că cine, câți ar mai fi empatici dacă printr-o metamorfoză ceva atunci când din prea multă generozitate și iubire pentru semenul tău și odată cu empatia asta occidentală să treacă măcar o zecime de la el la tine din tot ce i se întâmplă?
Mă surprinde faptul că pun tot mai adesea în ultimul timp cuvântul ”adevărat” lângă alte cuvinte prin care vreau să transmit ceva, cum a fost mai sus cu adevărata suferință. Adevărata suferință, adevărata iubire, adevărata prietenie, adevărata bunătate, adevărata păsare etc., și am văzut că nu-s singura.
Odată cu schimbările climatice care provoacă atâtea dezastre mediatizate sau nu se schimbă și semnificația cuvintelor. Nu mai este cazul să vorbim despre percepție sau interpretare, despre relativizare și particularizare, nu! Acum cuvintele care mai înainte exprimau umanitate, de pildă, înseamnă cu totul și cu totul altceva. Și n-ar trebui. Asta chiar nu ar TREBUI.
Imaginați-vă că tablourile celebre și-ar schimba culorile, forma, povestea, însă titlul ar rămâne același. De fapt s-a și întâmplat cumva, mai ales cu Mona Lisa, Cina cea de Taină, Strigătul, Fata cu cercel de perlă etc., bine că din fericire doar pe gadget-urile și în programele și încă nu în realitate. Cu toate că în mintea acestora care le-au schimonosit ori le-au dat o altă semnificație s-au schimbat deja.
Imaginați-vă, dar ce prostii vorbesc, nu trebuie să vă imaginați, uitați-vă în jurul vostru acum și vedeți cum și dezastrele se adoptă sau nu doar dacă sunt la modă și cât sunt la modă, pentru că apoi să cadă și ele repede în uitare. Dă bine la profil să ne punem un cangur acolo într-un colțișor când Australia arde, normal, Doamne, dar e de bonton! Dar pentru câți dintre voi chiar are importanță asta, câți de mâine vor renunța la mașina personală și vor circula cu mijloacele de transport în comun sau pe jos, câți? Câți chiar veți face ceva în afară de să vă afișați empatia prin emoticoane cu lacrimi?
Mi-am amintit de râsul pufnit al profesorului meu, care nu sugera defel c-ar face haz de necaz, care era departe de a fi un râs ADEVĂRAT și care n-avea nicio legătură felul în care se râde acum despre orice: glume despre alcoolici și agresori, violuri, pedofilie, incest, abuz, religie, valori sau principii, etnii sau nații, pur și simplu despre orice, și tot râsul ăsta acum se cheamă umor, și dacă tu nu râzi, înseamnă că n-ai simțul umorului.
Sper să nu uit vreodată, sper ca, odată cu trecerea anilor și cu experiențele pe care le voi trăi, să nu uit că de suferință, de boală, de durere, de sărăcie, de neputință nu se râde niciodată. Și că păsarea nu-i ceva ce se poartă doar dacă-i la modă.
Pe Simona o găsiți și aici.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
5 jocuri de iarnă pentru copii benefice și pentru adulți
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
