În infinita și impenetrabila ei înțelepciune, viața ne aduce exact în situațiile de care avem nevoie pentru a ne găsi sensul, împlinirea și binele. Sunt acele situații care la prima vedere par incompatibile cu binele nostru personal. Cam ca în basmele în care Făt-Frumosul trebuie să ia o serie de decizii înțelepte și apoi să se lupte și să doboare câțiva zmei pentru a ajunge la “și au trăit fericiți”. Sufletele evoluate recunosc aceste situații și aleg corect din prima. Alții, deși poate nu recunosc momentele cheie, aleg instinctiv varianta cea mai apropiată de ceea ce înseamnă bine, chiar dacă acest bine pare să contrazică confortul lor imediat. Ființe solare, înzestrate, luminate. Da, probabil că există.
Dar mai suntem și noi, ceilalți, repetenții. Care ne zbatem în noaptea neagră a egoismului și a fricilor. Cei care rămân în zona de confort și care iau mereu aceleași decizii prudente dar așteaptă rezultate diferite. Și care în loc de rezultate diferite primesc aceleași experiențe, livrate din ce în ce mai dur, până ajung să se simtă oropsiți de soartă, prigoniți, neîmpliniți, pedepsiți. Privind de pe marginea vieții cum alții trăiesc în timp ce ei doar așteaptă. Și tot așteaptă! Următoarea ocazie, care sigur va fi mai bună. Numai că lecțiile neînvățate la timp se vor repeta din ce în ce mai aspru și prețul orelor suplimentare va fi din ce în ce mai mare. Pentru că viața este un profesor exigent. Care poate da mult și poate lua și mai mult.
Unii rămân repetenți la examenul vieții, așteptând-o pe următoarea probabil. Eu îmi doresc să trec clasa.
Așa scriam acum patru ani, în ianuarie 2016, când trebuia să aleg dacă să devin mamă – părinte unic, după ce bărbatul cu care procreasem a ales să rămână repetent la proba vieții, ascunzându-și tarele emoționale și micimea sufletească între faldurile fustei mamei lui prea mult iubite, falduri generoase, capabile să deghizeze urâtul sufletelor lor boante. Am ales atunci, cu sufletul făcut fărâme și îngrozită de frica de ce-o să fie, să dau viață. A fost o experiență care m-a purtat prin niște hăuri atât de negre și abrupte încât, privind în urmă, nu înțeleg cum de am reușit să rămân cu fața spre soare. Și cred că dacă aș lua-o de la capăt, nu aș mai putea să mă descurc la fel de bine. A fost greu? Da! Pentru că peste toate provocările maternității, nu puține și nu ușoare, a trebuit să trăiesc și rana de abandon și neiubire care-și înfigea colții adânc în sufletul meu, jupuind și hărtănind bucăți consistente din el. Și nu doar s-o trăiesc sau să învăț să trăiesc cu această rană, ci s-o vindec, ca să n-o dau mai departe copilului meu. Copilului meu dorit și iubit.
Am ales corect? Cu siguranță, da! Și atunci când am ales să dau viață, dar și mai târziu, când a trebuit să pun capăt prezenței sporadice și toxice a acelui bărbat care, deși nu-și asuma responsabilitatea și implicarea paternității, încă îmi dădea roată, să adulmece ravagiile pe care le producea. M-am oprit din a-l mai lăsa să se apropie atunci când am realizat că am putea să-l rănim pe cel mai nevinovat dintre noi, copilul nostru. A fost greu? Din nou, da! Pentru că iubisem și pentru că mi-aș fi dorit să fi fost altfel. Însă el nu a vrut nici măcar să încerce. Dar am înțeles că dincolo de o limită, nu mai este vorba despre iubire, ci despre un program de neprețuire și autodistrugere care mă rula. Că iubirea nu este despre suferință și nu-mi poate justifica nefericirea. Iubirea este despre lumină și bine. Așa că mi-am mai dat o șansă să fiu bine.
Sunt fericită? Da, mai fericită decât în orice altă perioadă a vieții mele. Asumată și împăcată cu cine sunt și ce am ales. În cei patru ani care au trecut de atunci, am parcurs un drum lung și anevoios de muncă cu mine însămi, presărat cu întrebări, introspecție, frici, înțelegere, acceptare și iertare. Vin de departe eu cu mine, dar acum sunt acolo unde trebuie să fiu. Știu asta sigur, pentru că acum îmi este bine. Pentru că simt că aparțin vieții pe care o trăiesc astăzi. Pentru că, în sfârșit, a dispărut senzația aia înnebunitoare că viața mea nu-mi aparține, că m-am nimerit într-un film prost, care nu se mai termină odată.
Sărbătorile de anul acesta m-au găsit îmbrățișând un băiețel perfect care este întruchiparea iubirii și bucuriei toate, în brațele unui bărbat lângă care mă simt în siguranță. Și care mă face să râd din tot sufletul. Iar dacă astăzi sunt fericită, este pentru că ieri am ales să nu mai fiu nefericită. Chiar dacă a fost greu și mintea mea s-a împotrivit, pentru ca minții nu-i plac schimbările și ar alege oricând un rău familiar în locul unui bine incert.
Vă doresc să faceți alegeri luminate în acest nou an!
Pe Manuela o găsiți aici.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
“Sunt într-un proces de dezvoltare personală.” Sună COOL, nu-i așa?
Comunicarea în cuplu este cheia unei relații sănătoase
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
