Revelionul din copilărie era ceva terorizant. Crăciunul reprezenta un antrenament pentru noaptea dintre ani. Nu era doar o numărătoare inversă, o retrospectivă a experiențelor și a emoțiilor din anul ce se perpelea să își dea obștescul sfârșit. Era o bombă cu ceas. O evaluare a notelor, a întâmplărilor, a visurilor, a coșmarurilor, a poeziilor. O resuscitare a spiritului de petrecere care nu avea niciodată chef. Voiam nu voiam, trebuia să stăm treji cel puțin până la miezul nopții, să vedem toate programele TV sinistre, mereu cu același sticlici de beteală, mereu cu aceleași glume, aceleași personaje, aceleași scenete. Și glumele noastre cu furculițele în mână gata să atacăm salata de boeuf, ornată fix la fel, sau celelalte feluri de mâncare identice cu cele de la revelioanele precedente, se repetau ca un disc stricat, ca și cum am fi vrut să ne oprim în timp. Nu lipseau nici declarațiile de pe 31 decembrie cu “nu mai beau până la anu’!” sau “ne vedem la anu’!” sau “îmi amintesc anul trecut de parcă era azi” sau “facem revelionul la Plăpumioara”.
Respectarea superstițiilor devine și ea parte esențială, mai ceva ca piftia. Să purtăm roșu. Să avem bani în chiloți. Să avem sare în portofel. Să ne punem dorințe când vezi artificiile dătătoare de poluare și de teroare pentru toți cățeii. Să mâncăm struguri. Să pupăm mielul. Să ne lăsăm bătuți în cap de sorcovă. Să nu dormim toată noaptea, că dormim tot anul, să nu lenevim toată ziua, că lenevim tot anul, să nu vorbim urât, să nu ne certăm, că 1 ianuarie se repetă de peste 300 de ori și avem un an cât o zi. Să bem șampanie cu ochii închiși. Să pupăm pe cineva. Să nu ne prindă noaptea supărat pe acel cineva. Să lăsăm ușă deschisă, să vină noul an tăvălug peste noi. Să ne pupăm sub vâsc. Să facem flic-flac. Să dăm de un pod și să nu cădem în apă. Pe ultimele trei le-am inventat, pentru că nu îmi mai amintesc, dar sunt cu zecile. Mai multe decât la nuntă. Toate astea trebuie să le facem, căci, altfel, nu suntem normali, integrați, parașutați în secolul trecut.
Citiți și Altfel nu ne mai integrăm în absolutul sărbătorilor
Superstițiile sunt atât de impunătoare în viața noastră, încât s-au înfiripat și în rețele de socializare.
Întrebarea “ce faci de revelion?” produce probabil stres mai mare decât “ce-ai făcut la examen?”.
Trebuie să ne dăm “check-in” într-un loc turistic, cu ștaif, cu mulți oameni. Trebuie să facem live cu acei oameni. Trebuie să fie o veselie grotescă, să debordăm ecranul telefonului de prea multă iubire afișată, care durează cât paharul de șampanie. Trebuie să facem story-uri și boomerang-uri cu șampania, cu salata, cu chiloții roșii, cu fardul mai sticlicios decât beteala, cu pocnitoarea. Trebuie să scriem că ne simțim extraordinar. Trebuie să facem retrospective în care să scriem tot ce ni s-a întâmplat, de altfel numai foarte spectaculos, în tot anul trecut. Trebuie să trimitem mesaje care să orbească prin lumini, sticlici și un conținut preluat de la atât de multe persoane, încât, practic, primim toți același mesaj. Trebuie, trebuie, trebuie.
Apoi, chiar dacă nu trebuie, ne culegem validarea semănată din Ajun. Ignorăm persoana de lângă noi, chiar dacă i-am dat tag, stând cu telefonul în mână să vânăm like-uri, să dăm la rândul nostru, ca să primim, să scriem comentarii mai mult sau mai puțin descifrabile ori clasice, ca să ieșim în evidență. Verificăm notificările mai des decât ne verificăm nivelul de colesterol, trimitem gif-uri indescifrabile și punem haștag pe sarmale, pe șampanie.
Pe toate acestea le facem dintr-o nevoie aproape firească de validare față de ceilalți ca noi, de integrare, de a fi remarcați. Ne perpelește gândul că nu suntem speciali, ne călăuzește gândul să arătăm că suntem speciali. Ne torturează ideea că X, prietenul de pe Facebook cu care nu am vorbit niciodată în viața reală, a făcut într-un an câte am face noi în 10 și ne deprimă neputința noastră. Așa îmi explic eu disperarea de revelion, de ziua de naștere, de Crăciun, de Paște. Când, de fapt, cu toții avem nevoie să iubim și să fim iubiți și nu ne dăm timp să ne arătăm nouă înșine cât suntem de buni.
©Eugenia Loli
Noaptea mea de revelion din prezentul perpetuu mă lupt să arate ca o noapte obișnuită, cel mult de vineri seara. Poate cu o petrecere care se ivește natural.
Poate cu un puzzle și un ceai. Piesă cu piesă, să fac retrospectiva anului ce tocmai s-a terminat. Piesă cu piesă, să mă gândesc la ce îmi doresc pe viitor, la ce prostii să nu repet din anul precedent, ce nevoi, pasiuni, frustrări noi am, câte au mai rămas din cele vechi. Pot fi și alți oameni alături, dar doar dacă sunt oameni apropiați, dacă sunt oameni pe care îi văd constant, cu care vorbesc, care fac parte din puzzle-ul meu de zi cu zi.
Pentru că suntem făcuți din sisteme și sub-sisteme de puzzle. Nu avem curaj nici față de noi să întoarcem unele piese pe față, nu avem răbdare să le îmbinăm unele cu altele. Iar toate acestea nu fac ca piesele noastre, alea de care ne temem sau pe care nu vrem să le recunoaștem, să dispară.
Trece doar timpul și ne prinde cu puzzle-ul neterminat, chiar dacă am mâncat struguri, am purtat roșu, am avut vâsc în noaptea dintre ani.
Pe Angela o găsiți și aici.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Femeia modernă și magia Sărbătorilor: echilibru între tradiții și grija de sine
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
