Nu știm din viața cui este acest Crăciun, nu se cunoaște autorul acestei povești cu morală, dar ea își face an de an drum către inimile cititorilor în perioada sărbătorilor de iarnă. Nu avem niciun motiv să credem că nu este adevărată și că este spusă doar ca o parabolă. Pentru că încă există, slavă Domnului, oameni buni, curați la suflet, chiar dacă sunt săraci (abia asta este păcat). Și, mai presus de toate, există mame care sădesc și udă floarea bunătății în copiii lor. Și care fac etern adevărate vorbele Maicii Tereza: ”Cu cât avem mai puțin, cu atât dăm mai mult. Pare absurd, dar aceasta este logica dragostei.” Să vă fie de folos!
“Nu o să uit niciodată Crăciunul din acel an. Aveam paisprezece ani, Maria, sora mea, avea 16 ani, iar Jeni, cealaltă soră, nu împlinise încă 18 ani. Eram noi trei şi mama. Tata murise de 5 ani în accident la mină.
Cu o lună înainte de Crăciun, preotul nostru a anunţat o colectă specială pentru cea mai săracă familie din Biserică. A cerut ca fiecare să economisească timp de o lună ceva bani ca să dea acelei familii pe care fraţii din comitet o vor considera cea mai săracă. Ne-am gândit ce am putea face noi patru. Planul mamei a fost să mâncăm timp de o lună de zile numai cartofi. Astfel, puteam economisi 300 lei. De asemenea, dacă vom sta cu becul stins seară de seară mai puteam economisi 100 lei.
Eu cu Maria am făcut curăţenie la câţiva bogaţi, iar Jeni a vândut ceva felicitări făcute de ea.
Seara, pe întuneric, vorbeam şi ne imaginam cum familia aceea se va bucura. Eram în Biserică noi și încă 80 de membri, iar mama a calculat că se va strânge încă de douăzeci de ori atât cât avem noi, mai ales că preotul ne aducea aminte în fiecare duminică de colectă.
Cu o zi înainte de Crăciun, am plecat cu Maria la magazin să schimbăm banii în bancnote nou-nouţe. Aşa învăţaserăm noi că trebuie să-I dăm lui Dumnezeu. Am venit acasă cu 800 lei. O bancnotă de 500 lei si trei bancnote de 100 lei. Niciodată nu avuseserăm atâţia bani. Nu ne păsa că n-aveam haine de Crăciun. Noi eram fericite. N-am putut dormi toată noaptea de nerăbdare.
Migrant Mother by Dorothea Lange
A doua zi, în ziua de Crăciun, ploua cu găleata, iar noi n-aveam umbrelă. Biserica era la doi kilometri de casă, dar nouă nu ne păsa cât de ude vom fi. Jeni avea găuri în pantofi şi a pus nişte hârtie. Pe drum, hârtia s-a udat, iar ea era leoarcă la picioare. Am stat bucuroase în Biserică, deși am auzit câteva fete de la cor râzând de rochiile noastre cele vechi. Dar mai auziserăm asta și nu ne-a durut. Cu banii în mână eram bogate. Când s-a făcut colecta, mama a pus bancnota de 500 lei, iar noi, fiecare, câte una de 100 lei.
Pe drum spre casa cântam de bucurie. La amiază mama ne-a făcut o surpriză. Cumpărase 10 ouă pe care le fiersese şi le-am mâncat cu cartofi prăjiti. Era ziua de Crăciun şi noi ne simţeam aşa de bine. Dar pe la ora 15 a venit la noi preotul. A chemat-o pe mama la uşă. Când a intrat mama în casă era albă ca varul şi ţinea un plic în mână. Am întrebat-o ce este în plic şi abia după jumătate de oră mama l-a deschis.
În plic era o bancnotă de 500 lei, trei bancnote de 100 lei și 40 de bancnote de 10 lei. În total 1.200 lei.
Nimeni n-a spus nimic, doar ne uitam la podea. Cu câteva minute mai înainte ne simţeam ca nişte milionare. Acum, cu plicul în mână, ne simţeam ca nişte copii teribil de săraci.
Nouă ne părea bine că suntem bogaţi față de alţii – că aveam cartofi. Apoi ştiam că suntem bogaţi că aveam o mama grozavă şi mulţi copii nu aveau mame defel. Ne bucuram că eram trei surori în casă şi atâtea familii nu aveau copii. Ştiam că nu avem multe lucruri pe care alţii le aveau, dar niciodată nu ne-am gândit că eram săraci.
N-a mai fost niciodată ca înainte. În săptămâna ce a urmat n-a vorbit nimeni în casa noastră.
N-am mai vrut să mergem la Biserică de ruşine, dar mama nu ne-a dat voie. Mama ne-a întrebat ce să facem cu cei 1.200 lei, dar noi nu ştiam ce fac săracii cu banii. 80 de oameni au strâns 1.200 lei din care 800 i-au dat cei mai săraci oameni din Biserică.”
***
În altă parte, pe net, am găsit și bucățica aceasta de text. La fel, nu se preciza sursa, dar tare mi-ar plăcea să fie reală și nu doar continuarea parabolei. 🙂
“Deşi este doar începutul lui octombrie este frig şi am aprins focul în şemineul din sufragerie. Stau confortabil în fotoliul de piele şi mă uit cu drag la Karinna, fetiţa mea de 4 ani, care se joacă împreună cu Hans. Hans este soţul meu şi l-am cunoscut când am plecat definitiv din România, în anul 2005, după ce am terminat facultatea de medicină de la Cluj. Ne-am cunoscut aici, la Koln, la spitalul la care reuşisem să mă angajez şi a fost dragoste la prima vedere. Ne-am căsătorit, apoi după vreo doi ani, a venit şi Karinna.
Trăim bine şi nu ne lipseşte nimic. Locuim la periferia oraşului, dar locul este minunat, iar căsuţa noastră este aşezată la marginea unei păduri de vis şi chiar dacă trebuie să ne “chinuim” maşinile în fiecare zi ca să ajungem la spital, îmi spun întruna că merită. Brigitte, bona Karinnei este punctuală ca o bavareză originală, iar Karinna o îndrăgeşte tare mult.
Mă uit la frunzele care au început să cadă şi apoi la calendarul de perete. Mai sunt 81 de zile până la Crăciun. Crăciunul… Ştiu că vom împodobi un brad superb pe care îl vom aduce din pădurea din spatele casei, ca să nu-i fie frig şi să miroasă a sărbătoare în toată casa! Şi mai ştiu că ne vom vedea cu vecinii noştri, care atunci când ne-am construit casa, ne-au ospătat aproape în fiecare seară. Veneam după turele de la spital, dădeam o fugă să vedem cum avansează lucrările şi ne pomeneam cu ei în curte, luându-ne pe sus la ei la masă. Mă bucur în sinea mea că se apropie Sărbătorile de iarnă. Poate mă va vizita şi sora mea Jeni, care locuieşte în Austria sau poate chiar cealaltă soră, Maria, deşi cred că-i va fi cam greu să vină tocmai din Canada, mai ales că tocmai a născut un băieţel. Mi-e dor de ele şi mai ales de mama, pe care Maria a luat-o cu ea, când au plecat şi ele definitiv din ţară. Au vândut casa bunicii, iar banii pe care i-au primit i-au împărţit la trei şi am primit fiecare câteva sute de dolari. Mama a spus că partea ei ne-o dă nouă. Aşa-s mamele…
Mă gândesc să-i cumpăr Karinnei un pui de Setter Irlandez sau Caniche, iar lui Hans paltonul acela pe care şi-l doreşte încă de anul trecut. Ba nu, am să-i cumpăr lui Hans ceasul acela Patek Philippe la care s-a tot uitat când am fost împreună la bijutier ca să îmi repar lănţişorul cu diamănţele de care s-a agăţat cu toată hotărârea Karinna, când am luat-o într-o zi în braţe. Greu, dar sper să-mi vină vreo idee genială până la Crăciun.
Zâmbesc de una singură, ca proasta, şi încerc să-mi alung din minte orice umbră despre trecut… Nu o să uit însă niciodată Crăciunul anului 1993…
Citiţi şi
Un kilogram de… bucurie, vă rog!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
