Suntem vii… ”Și viața cu moartea pe moarte călcând!…” Călcați în picioare de moarte, călcați de gloanțe, călcați de tancuri, călcați de soartă! O, Fortuna! Doar voi ați murit atunci. Atunci… Cu mâinile ridicate spre cer a neputință, a rugă. ”Tatăl nostru care ești în ceruri”. Îngenuncheați în disperare, îngenunchiați în fața morții.
Ați împlinit treizeci de ani de moarte. Ce soartă crudă a mușcat din voi? Noi suntem încă vii. Voi sunteți morți. Morți, în morminte deschise, ca rănile cangrenate din carnea conștiinței noastre. Iar unii sunteți doar cenușă prin canale. De ce? De ce? De ce, Doamne? De ce, prietene, vecine, străine, soldatule? De ce, tăticule, mămico? De ce? Pentru că noi încă suntem. Și suntem vii.
Suntem vii să călătorim, suntem vii să spunem, să cântăm, suntem vii să ne gândim la voi și să vă plângem. Suntem vii să fim doar ipocriți sau vinovați. Nu liberi! Voi sunteți liberi, nu noi! Noi suntem doar vii. Și mulți dintre viii de astăzi sunt mai morți ca voi.
Morminte care plâng, care murmură. Care gem. Ascult șoapte venind de departe. ”Vom muri și vom fi liberi”, ”Jos tiranul”, ”Libertate”, ”LIBERTATE!” Și șoaptele se transformă în scandări, în strigăte, în urlet și glonțul sfâșiind carnea…
Să fi fost acolo și n-am fost. Libertate?… De fiecare dată când mai răsfoiesc o pagină din viața mea, știu că nu aș fi fost cel de astăzi fără curajul vostru. Fără moartea voastră. Sau poate aș fi fost… Și atunci de ce a trebuit să vă omoare? Cine v-a ales pe voi pentru moarte?
”Ce-ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău, strigă din mormânt la Mine….” Ce-ai făcut, frate? Geneză din Geneza biblică a acestui popor român obligat să o ia mereu de la capăt. Cei de acolo și ce de aici. Cei morți și cei vii. Dar cât timp nu va fi fost ascultat glasul sângelui, morții și viii acelui timp vom îndura același calvar. Al neîncrederii, al urii, al rătăcirii. Al neodihnei.
Desparte Doamne, viii de morți, ca pe lumânările din mânăstirile credinței noastre. ”Loc pentru vii”. ”Loc pentru morți”. Căci fum vom fi toți și țărână. Și ne izbăvește odată pentru totdeauna de vina indiferenței noastre.
Măcar fă-le lor dreptate, Doamne, dacă înapoi nu-i mai poți da, părinților lor, copiilor lor, vieții. Suntem vii. Și voi sunteți încă vii, deși dați morții, atâta timp cât veți fi prezenți în remușcările noastre.
Să știți, dacă asta ar mai conta pentru voi, că astăzi m-a sunat un prieten francez, să-mi spună ca a văzut un reportaj despre revoluția română și că a plâns. Un francez, Gerald, a plâns astăzi pentru voi, cei morți atunci. Noi de ce nu v-am plânge?
A fost furtună mare peste sudul Franței, azi noapte. A venit în rafale sacadate, ca o mitralieră grea, băgând spaima în noi, cei ascunși în case. Într-o noapte de 21 spre 22 Decembrie, furtuna s-a abătut peste România, după ce a ucis zeci de oameni la Timișoara, câteva zile înainte… Sute aveau să mai moară.
Aceeași poză refăcută peste ani:
Citiţi şi
Invitație la filmul de scurt metraj REFRENUL COPILĂRIEI
Prostia omenească și prostia românească
Țara în care nu te poți compromite
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
