– continuare de aici –
Autobuzul se porni greoi, așternându-se cătinel la drum. Călătorii vorbeau animați, schimbând noutăți sau discutând despre familie, rude și vecini. Unul tocmai își ridica o casă nouă, altuia îi născuse nevasta al treilea băiat, verii poștașului se certaseră la cuțite, după care se împăcaseră cu câteva sticle din vinul de anul trecut… Elina asculta amuzată, privind ca un spectator la viețile care se desfășurau în jurul ei, întrebându-se dacă avea să se integreze vreodată într-o astfel de comunitate. Stațiile erau rare, curbele lungi și dese, drumul așternându-se înaintea lor ca un râu, care promitea să se verse la final în mare.
La un moment dat, „Vaca” mugii lung și se opri cu un oftat obosit. Ușa din față se deschise zgomotos, de jos apărând doi tineri care fură întâmpinați cu urale și aplauze din partea călătorilor aflați deja în autobuz. Primul, un vlăjgan ars de soare, cu niște ochi negri, scânteietori, ridică deasupra capului mâinile cu pumnii încordați, arătându-și mușchii și zâmbetul care-i descoperi un lanț de perle strălucitoare. Neștiind despre ce este vorba și cine e personajul, Elina îl analiza curioasă, așteptând liniștirea oamenilor și sperând să poată afla ce anume iscase acea hărmălaie. Toată lumea îl felicită, câțiva bărbați dădură noroc cu el sau îl bătură prietenește pe spate, în timp ce el își făcea loc printre scaune, spre capătul autobuzului. Ajungând în dreptul Elinei, zâmbetul i se încleștă pe față, după care dispăru brusc, dezvăluind pe neașteptate figura unui adolescent mai degrabă, al cărui trup părea să fi crescut în mare grabă și în neconcordanță cu vârsta posesorului.
Fata din stânga Elinei se foi agitată, roși toată, reușind să îngaime un salut, după care asudă instant, din cauza emoției. Aha, deci pe el îl aștepta!, realiză Elina. Îi păru rău că ocupase locul „rezervat” lui Paul; așa o auzise spunându-i când îl salutase. Din nefericire, datorită vederii neașteptate a Elinei, Paul abia îi răspunsese fetei la salut, fermecat și transpus de persoana necunoscutei, pe care o țintui pentru câteva clipe cu ochii lui ca tăciunele. Biata fată!, gândi Elina. Cred că ar fi în stare să mă ucidă acum, pe loc, dacă nu ar exista martori. Cum să o asigur că nu reprezint nicio amenințare pentru ea?!
La asta nu se gândise niciodată Elina: ce impact avea să aibă prezența ei, o damă de la oraș, într-o localitate rurală ai cărei locuitori se cunosc și, dacă nu sunt rude, atunci cu siguranță sunt prieteni sau vecini unii cu ceilalți. Întâmplarea o puse pe gânduri și o făcu să se întrebe dacă era potrivit să rămână sau nu pentru mai multă vreme la prietena ei. Cum nu putea hotărî în clipa aceea, se întoarse către colega ei de drum și îi zâmbi cald și prietenos, încercând să deschidă o conversație. Fata însă, îmbufnată și cu ochii înlăcrămați, își încrucișă brațele la piept, pufni și se întoarse pe jumătate cu spatele la Elina, concediindu-i astfel orice tentativă de armistițiu. Din punctul ei de vedere, declarația de război fusese proclamată.
Elina oftă și renunță, împăcată fiind cu gândul că în curând, fata avea să afle într-un fel sau altul că nu reprezenta nicio amenințare pentru ea. Cu fiecare oprire, autobuzul începu să se golească, călătorii coborând rând pe rând. Elina știa că destinația ei se află la capătul liniei, așa că rămase liniștită în scaunul ei, încercând să se gândească ce avea să îi spună mai întâi Mirellei și soțului acesteia.
Pentru o scurtă bucată de drum, autobuzul merse paralel cu marea, după care coti brusc, intră în localitate și opri chiar în fața primăriei. Cei câțiva călători rămași, printre care atât Paul cu prietenul lui, cât și colega de drum a Elinei se ridicară sprinteni, gata să coboare și ei. Fata, nerăbdătoare să scape cât mai repede de Elina și să nu-l scape pe Paul măcar acum, la finalul călătoriei, o îmbrânci fără să vrea pe Elina care, luată prin surprindere, fu împinsă direct în brațele lui Paul. Acesta roși până în vârful urechilor, adulmecând fără să vrea parfumul suav al Elinei și reuși să se redreseze suficient de rapid pentru a se oferi să îi coboare acesteia bagajul din plasa de deasupra scaunului. Fata nu mai reuși să facă față situației, se strecură pe lângă Elina, parcurse precipitat culoarul dintre scaune și coborî din autobuz bombănind.
După ce îi coborî bagajul, Paul se oferi să i-l ducă până la ușă, coborî primul și îi oferi mâna lui puternică, ajutând-o să se dea jos din autobuz. Faptul că Elina îi acceptase ajutorul îi dădu curaj, așa că ceva mai sigur pe sine, își luă inima-n dinți:
– Mă ofer să vă duc bagajul dacă mergeți departe, spuse el, dezvelindu-și iar șiragul de perle.
– Vă mulțumesc, răspunse Elina. Nu e nevoie să vă deranjați Ați făcut și așa prea mult pentru mine.
Tânărul, nevrând să piardă ocazia, se aventură totuși:
– Mă numesc Paul. Paul Lafevre. Absolut niciun deranj. Plăcerea e de partea mea.
Pentru a-i arăta recunoștință și a nu-l dezamăgi pe băiat, Elina se prezentă și ea:
– Elina. Elina Weber.
În clipa în care rosti și numele de familie, Elina simți că o ia cu amețeală. Ce îi venise să spună asta?! Kowalski nu o mai chema, la numele de fată nu voia să revină, un nume trebuia să aibă, dar… Weber?! Actele îi erau încă pe numele soțului iar schimbarea avea să o facă în timp, dar băiatul din fața ei nu avea să îi ceară să se legitimeze ca să-și dea seama că fusese mințit. În definitiv, gândi ea, cea mai bună modalitate de a ascunde ceva, în cazul acesta persoana ei, era să o… afișeze cât mai la vedere. În cazul în care Weber ar fi căutat-o sau la un moment dat ar fi trimis pe cineva după ea, cu siguranță nu ar fi întrebat de Elina Weber. Se felicită pentru ideea care i se năzărise atât de brusc, zâmbi puțin fâstâcită din cauza minciunii și continuă:
– Oricum, cred că este foarte aproape, iar bagajul meu nici nu este atât de greu.
Fără a-i înmâna încă bagajul și nevrând să cedeze cu ușurință, Paul insistă:
– Aș putea măcar să vă îndrum, dacă aș ști la cine mergeți.
Măi, măi, dar ce insistent suntem noi, își spuse Elina. Pentru a se face iertată din cauza minciunii, hotărî să îi spună totuși la cine merge, sperând ca într-adevăr casa Mireillei să fie suficient de aproape încât să se descurce și fără ajutorul lui.
– Merg la familia Palmade. Locuiesc în fosta clădire a poștei. Trebuie să fie foarte aproape de primărie încheie ea, încercând să îi dea de înțeles că de acum drumurile lor se despart.
Paul, vădit dezamăgit, ridică brațul drept și făcu semn că trebuie să traverseze, nerenunțând însă la bagaj.
– Da, aveți dreptate. Este foarte aproape. Pe aici, vă rog. Și porni hotărât, iar Elina îl urmă fără a mai face vreun efort în a-l concedia, deși simțea că i-ar fi prins bine câteva clipe în care să fie singură, înainte de a da ochii cu prietena ei.
Traversară drumul și, imediat după ce dădură colțul, o zări. A treia casă. O clădire înaltă, din piatră, cu geamuri mari cu giurgiuvele masive, din lemn închis la culoare, și cu perdelele în vânt, cu o curte generoasă, cu câțiva pomi fructiferi, iarbă deasă și câteva jucării care zăceau abandonate care pe unde. Elina trase adânc aer în piept și se opri în loc. Se întoarse spre Paul, îi zâmbi și întinse mâna pentru a-și recupera bagajul. Tânărul i-l înmână, privind-o îndrăzneț cu ochii lui tuciurii, încercă să schițeze și el un zâmbet, fără a da vreun semn că ar fi pregătit să se îndepărteze.
– Sunt oameni de treabă, bâigui el, ca să spună totuși ceva, încercând să mai prelungească măcar pentru câteva clipe timpul petrecut cu Elina. Sunteți rude?
– Într-un fel. Cu Mireille.
– N-aș spune că semănați. Nu păreți surori. Verișoare poate?
În loc de răspuns, Elina îi oferi un nou zâmbet. Nu mai avea însă energie pentru a continua discuția. Străduindu-se să nu fie nepoliticoasă și să nu-l rănească pe bietul băiat, reuși să-l îndepărteze printr-o promisiune:
– Cred că v-am răpit suficient timp de-acum. Vă rămân îndatorată. Poate o să continuăm această discuție cu o altă ocazie.
Paul înțelese mesajul și de data asta nu se mai întristă. Cu gândul la o dată viitoare când va putea sta din nou de vorbă cu Elina și, înainte de a-și lua rămas bun, îi spuse amuzat:
– Să aveți grijă cu împielițații ăia mici! Sunt puși numai pe șotii! După care salută, se răsuci pe călcâie și o porni pe drumul lui, călcând apăsat și sigur pe sine.
Elina îl urmări scurt cum se îndepărtează, își luă inima-n dinți și deschise poarta care îi făcea intrarea în noua ei viață.
– citește continuarea aici –
Guest post by Anna Marinescu
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
“Sunt într-un proces de dezvoltare personală.” Sună COOL, nu-i așa?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
