– continuare de aici –
Intră în prima tavernă ieșită-n cale, ocupă o masă afară, lângă intrare și comandă o cafea. Gata, de acum se sfârșise totul! Așa simțea. Kowalski semnase actul de divorț. Cel puțin așa era logic să procedeze. Bănuia că-și dăduse seama că nu se va mai întoarce la el, chiar dacă nu ar fi acceptat divorțul. Nu ar fi făcut altceva decât să încurce și să tărăgăneze lucrurile fără rost. Acum nu mai avea decât să-l sune pe Thomas și să aibă confirmarea. Dar nu încă. Exista totuși o mică temere în sufletul ei… dacă totuși… Una era ce-și dorea ea să se fi întâmplat și alta era realitatea cu care știa că trebuie să dea față la un moment dat. Deocamdată, își savura cafeaua în liniște, încercând să se acordeze celor din jur. Să se integreze în decor. Îi plăcea faptul că nu era privită ca o străină. Lumea fusese bine-voitoare și se purtase frumos cu ea. Oamenii erau mult mai deschiși și mai primitori decât cei de-acasă, iar asta îi dădea curaj și încredere să poată merge mai departe pe drumul ales de ea. Pentru prima oară în viață, hotăra cum să-și trăiască viața. Nu se mai simțea o marionetă în mâna celorlalți. A părinților ei, a soțului, a lui Weber.
Terminase cafeaua, însă mai zăbovi puțin, bucurându-se de aerul cald și plăcut al după-amiezii de început de toamnă. Cu siguranță, acasă era mohorât și frig de-acum. Aici avea impresia că se află într-o altă dimensiune. Era o lume nouă, pe care se hotărâse să o cunoască pas cu pas, fără grabă și fără a încerca să se atașeze prea tare de nimeni și de nimic. Până avea să știe încotro să o apuce, care să-i fie viitorul, își luase libertatea de a se desfăta cu fiecare clipă, fiecare loc, fiecare nouă persoană cu care intra în contact, fie și numai pentru câteva momente. Se simțea renăscută. Se simțea tânără, precum și era.
Ceva din interiorul ființei ei se schimbase. Pur și simplu radia. Zâmbind pentru sine și reușind cu greu să-și stăvilească bucuria, observă că atrăsese atenția domnului de la masa vecină, care o studia fascinat. Se simți flatată, însă nu îl încurajă în niciun fel. Ce rost ar fi avut?! În mai puțin de o oră avea să plece.
Într-un final, mulțumită de sine și încrezătoare, ceru să plătească ce consumase, însă chelnerul îi zâmbi complice, făcându-i semn cu capul înspre domnul de alături. Mulțumi chelnerului, se ridică, îi zâmbi domnului care se aventurase să plătească pentru ea, sperând la cine știe ce aventură, și porni degajată spre gară. Cumpără bilet la clasa întâia, pentru finalul călătoriei ei și ieși pe peron în așteptarea trenului. Nu mai simțea nevoia să se ascundă, să treacă neobservată. Kowalski nu ar fi avut niciun motiv pentru care să o caute, cât despre Weber, spera din tot sufletul să-l fi făcut să înțeleagă că o pierduse pentru totdeauna.
Atmosfera de pe peron era liniștită. Doar câțiva călători așteptau ca și ea, apariția trenului. Două familii cu copii, care se întorceau probabil acasă, pentru începerea școlii, o bunicuță foarte pedantă și cochetă și doi domni cu o atitudine rezervată și misterioasă. Îi privi în treacăt, încercând să ghicească cu care dintre ei va împărți compartimentul. Când trenul se anunță cu cunoscutul șuierat și pufăit, călătorii se dispersară, semn că știau cam pe unde va opri vagonul în care aveau să urce. Părea că de data asta, avea să călătorească singură, dar nu o deranja. Cu atât mai bine! Își va putea savura în voie sentimentul de libertate!
De data asta călătoria avea să fie mult mai scurtă. Nu avea stare să citească. Gândurile-i zburau aiurea, când la peisajele care i se perindau pe dinaintea ochilor, când la ce avea să o aștepte de acum înainte. Realiza impactul pe care avea să-l aibă apariția ei în pragul casei Mireillei și a familiei ei, faptul că va trebui să-i explice prietenei ei cum și de ce se află acolo și, mai ales, să o roage să o primească pentru o oarecare perioadă. Spera ca Mierille să se bucure la vederea ei și la perspectiva de a găsi un sprijin mai ales acum, când avea să aducă pe lume pe cel de-al treilea copil. Era optimistă și încrezătoare.
Neștiind cât sunt de mari și neputând să le ia ceva de îmbrăcat, copiilor le luase câte o jucărie și câteva dulciuri. Ulterior, odată ajunsă acolo, avea să afle ce au nevoie și să găsească ceva cât mai potrivit pentru ei. Mireillei îi cumpărase dintr-un anticariat o camee. Își amintise că prin adolescență, aceasta râvnise la broșa mătușii ei, sperând să i-o lase moștenire pe patul morții. Însă Mireille se căsătorise și plecase cu mult înainte ca lucrul acesta să se întâmple. Probabil că și uitase de camee și gândul acela puțin macabru. Elina nu știa dacă avea să îi facă o bucurie sau nu oferindu-i acea mică atenție, dar când o văzuse în vitrină, i se păruse cel mai potrivit cadou pentru ea. Cât despre Piere, ce ar fi putut să-i aducă în dar?! Nici măcar nu avusese ocazia să-l cunoască. Despre el știa doar că o iubește nespus pe Mireille și cam atât. Suficient doar cât să îi aducă o sticlă mai deosebită de vin, pe care o cumpărase cu câteva zile în urmă și pe care o împachetase în câteva ziare, de teamă să nu o spargă pe drum.
Oricum, apariția ei inopinată, neanunțată și complet neașteptată avea să-i ia prin surprindere. Orice daruri le-ar fi adus n-ar fi putut atenua senzația aceea de nefiresc. Dar Elina spera ca totul să decurgă firesc și lucrurile să curgă de la sine.
Înainte de a coborî din tren avu impulsul de a lăsa în plasă puținele bagaje pe care le avea cu ea, dar reuși să-și înfrâneze pornirea, și le adună și coborî. Capăt de linie. Sfârșit și început de drum. Ei bine, Elina, și acum? Cum ajungi la Mireille?, se întrebă realizând că nu avea cum să ajungă acasă la prietena ei bazându-se doar pe adresa notată cu litere frumoase, înclinate și corecte, aproape de șchioapă, pe plicul primit de la aceasta. Ceru indicații chiar în gară și fu îndrumată spre stația de peste drum.
– Luați Vaca de acolo și mergeți până la capăt! Nu aveți cum să vă rătăciți, că drumul e numai drept, mă rog, mai face niște coturi, dar coborând la capăt, nu aveți de ce să vă faceți griji.
Elina, contrariată și în parte amuzată, se și vedea suită pe o vacă, mergând agale kilometri întregi, până la destinație. Cum nu se îndepărta din fața ghișeului de bilete și nici nu spunea nimic, vânzătoarea se dumiri repede și adăugă:
– Înțeleg că nu sunteți de prin partea locului. De altfel, așa trebuie să fie, că nu-mi amintesc să vă mai fi văzut pe aici. Așa îi spunem noi, localnicii, ratei, din cauza claxonului, care muge ca o vacă.
Elina mulțumi zâmbind în continuare și porni spre stație, uitând să mai întrebe cât avea de așteptat până la venirea acesteia.
În stație erau destul de mulți oameni care așteptau. Singura bancă era deja ocupată de câteva femei mai în vârstă care, îndată ce se apropie, se și apucară să o studieze din cap până-n picioare, șușotind ceva între ele, pe deplin conștiente că Elina le vedea. Care cu papornițe, care cu tot felul de bocceluțe sau băgăjele, în costume simple, de oameni de la țară, femeile cu rochii de stambă, înflorate și cu mărgele de sticlă colorată la gât, cu pantofi cu toc jos, care chiar dacă păreau comozi, erau pe jumătate scoși din picioarele umflate și neobișnuite să umble cu astfel de încălțări.
Elina nu prea fusese umblată prin mediul rural și privea întreaga adunătură cu amuzament și ușoară curiozitate. Oameni și ei ca și noi!, gândi ea. Poate chiar mai fericiți decât mulți de la oraș. Simpli și curați. Fără complicații și nelegiuiri. Îndată ce-și termină gândul, recunoscu faptul că totuși cele mai cumplite tragedii tot în mediul rural se petrec, tocmai din cauza lipsei de educație și cunoștințe, din faptul că viața funcționează într-un cadru mai degrabă bazal. Oftă și se aventură să întrebe o fătucă la ce oră vine… Vaca.
– Ah, păi trebuie să apară. Sigur nu mai are mult până vine!
Pe deplin lămurită, Elina îi zâmbi fetei și îi mulțumi, înarmându-se cu răbdare. Oricum nu avea ce altceva face. Rata făcea doar două drumuri pe zi: unul dimineața devreme și unul după masa. Atât reușise să afle trăgând cu urechea la discuțiile celor care așteptau ca și ea în stație. Căldura încă persista, însă apropierea mării o făcea mai suportabilă printr-o adiere de vânt destul de blândă. Câțiva se așezară pe trotuar și își scoaseră câteva merinde, improvizând o masă ad-hoc. Roșii, niște brânză, o franzelă și câteva felii de salam. Suficient pentru până aveau să ajungă acasă. Privindu-i, Elina realiză că i se făcu și ei foame. Îi privi lung și se îndepărtă făcând câțiva pași, pentru a scăpa de mirosul îmbietor al bucatelor. Nici nu știa ce o atrăgea mai mult: izul pâinii proaspete sau mirosul îmbietor al mezelurilor?! Scoase din poșetă ultimul pachețel de biscuiți sărați, cu speranța că-și va putea astâmpăra cât de cât foamea. Nici dacă ar fi poftit-o, nu credea că ar fi putut accepta invitația de a participa la masa lor „câmpenească”, atâta timp cât ea nu ave cu ce contribui. Când mesenii scoaseră și o sticlă de vin roșu și începură să se cinstească plimbând sticla de la unul la celălalt, Elinei aproape că-i veni să plângă de ciudă că nu se gândise să se asigure când mai avea atâta drum de făcut. Dar, bucuria de a ajunge la capătul călătoriei, emoțiile și așteptarea îi ocupaseră toate gândurile, nemailăsând loc și pentru mâncare.
Oftă, înghițind în sec și se înarmă și cu mai multă răbdare. Oricum nu era nimic de făcut. Deși nu era obosită, simțea nevoia să se așeze totuși, numai că nu avea unde, așa că începu să facă drumuri înainte și-napoi, cu pași mici, trimițându-și mintea să cutreiere cât mai departe. Dintr-odată, auzi un muget prelung, chiar ca de vacă, care se repetă în câteva rânduri, semn că se apropia rata. Lumea se mobiliză, își adună bagajele și formă o masă compactă, așteptând oprirea autobuzului. Elina se rugă din tot sufletul să fie suficiente locuri pentru toată lumea, să nu fie nevoită să facă drumul în picioare. Spre bucuria ei, odată urcată, se așeză pe primul loc pe care-l văzu liber, spre nemulțumirea călătoarei de pe locul de la geam. Probabil că aștepta pe cineva anume, cu care spera să mai schimbe o vorbă până acasă, iar Elina îi stricase toate planurile. O salută și îi oferi un zâmbet larg, în speranța că o va îmbuna, dar ferm hotărâtă să-și păstreze locul până la capătul liniei. De acum înainte, nu avea să se mai lase intimidată și manipulată de nimeni.
– citește continuarea aici –
Guest post by Anna Marinescu
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
Invitație la filmul de scurt metraj REFRENUL COPILĂRIEI
Învățătorii, timpul, barbaria și lucrurile de neacceptat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
