Și nu mă refer la femei care NU sunt fericite într-un moment sau altul al vieții lor, pentru că au o supărare sau alta. Eu vorbesc despre femei care NU POT FI NICIODATĂ fericite.
Nu am cerut asta, dar pe mine m-a lăsat Dumnezeu cu priceperea firească de a mă uita la oameni și de a înțelege ce gândesc și ce simt doar după felul în care le arată fețele.
Am adică o inclinație naturală de a descifra și deconspira caracterele oamenilor după ce văd atunci când ma uit la ei și citesc în cutele, în umbrele, în umflăturile și în scobiturile fețelor lor. Le citesc fețele ca pe niște cărți de istorie personală, ca pe niște certificate de naștere sau ca pe niște diplome de absolvire pe care le-au primit sau nu de-a lungul vieții.
Femeile care nu pot fi niciodată fericite sunt un grup restrâns de femei pe care specia le-a izolat dintr-un capriciu sau dintr-o neatenție evoluționistă și care pe mine mă emoționează foarte tare și foarte repede.
Femeile acestea sunt femei care își încep fericirea, dar pe care nu o pot și nu o știu niciodată duce până la capăt.
Nici zâmbetul nu și-l duc niciodată până la capăt. Adică încep să zâmbească și, ajunse la mijlocul zâmbetului, simt cum, dintr-o dată, nu mai au motiv să zâmbească mai departe.
Și la fel încep toate celelalte lucruri normale pe care însă apoi le abandonează la jumătate pentru că li se par, busc, anormale.
Nu contrazic cu voce tare pe nimeni. Se opresc la jumătatea argumentației și renunță, lăsând impresia că își dau seama că au greșit, deși ele renunță tocmai pentru că știu că au dreptate.
Și, deși pot fi chinuitor de frumoase, ele nu se coafează cum trebuie, nu se machiază cum trebuie și nu se îmbracă în așa fel încât să strălucească printre ceilalți doar pentru că, dintr-o nefericire fundamentală, ele nu suportă să deranjeze cu frumusețea lor pe cei din jurul lor.
Printr-o lege a compensației care însă, paradoxal, în cazul lor devine o lege crudă și nedreaptă, femeile aestea sunt de cele de cel mai multe ori orbitor de frumoase și au un trup dumnezeiesc de frumos. Nu frumoase în sensul frumuseților consacrate de coperțile a tot felul de reviste glossy, blonde și stupide ca și hârtia pe care sunt desenate.
Femeile care NU POT FI NICIODATĂ fericite au o frumusețe a lor, care nici măcar nu le apare mereu pe chip. Sunt elegante și tăcute, sunt educate, sunt dureros de sensibile și, dacă te uiți la ele fără să te pricepi, ai spune că sunt la fel de fericite sau nefericite ca toate celelalte femei. Doar ele știu însă, chiar dacă nu toate conștientizează lucrul acesta, că sunt născute cu o incapacitate definitivă a fericirii.
La fel cum bărbații se nasc cu o incapacitate definitivă a divinității.
În rest, nu se deosebesc foarte mult de celelalte. Ar vrea și ele să fie fericite, ar vrea și ele să facă exact ce fac toate celelalte femei, ar vrea și ele să poată să se bucure de toate lucrurile mărunte ale vieții de zi cu zi, și pentru asta ajung de multe ori să facă gesturi nesăbuite sau chiar să pară nebune sau infractoare.
Eu le recunosc imediat.
Nu le caut și, în ultimă instanță, nici nu mi le doresc, pentru că știu ce efecte pot avea asupra mea, dar adevărul meu intim este că, atunci când văd o femeie despre care știu că nu poate fi niciodată fericită, simt în piept o tresărire dureroasă și amplă, continuă, ca atunci când primesc vestea că cineva cunoscut îmi e pe moarte.
Nu știu de ce rezonez așa. Nu știu de ce mă tulbur așa de tare și așa de adânc când văd un astfel de chip de femeie. Și mai ales, nu știu de ce femeile acelea imi devin deodata necesare și, mai ales, de neuitat.
Dar partea cea mai chinuitoare și directă a legăturii pe care o simt cu o astfel de femeie, este că ea mă activează ca bărbat foarte rapid. Într-un fel în care niciun alt tip de femeie nu poate să o facă.
Foarte rapid, dar într-o anumită ordine.
Încep adică să o imaginez în tot felul de ipostaze și să o doresc intens și metodic, într-o secvențialitate care are ordinea ei.
Mai înainte de toate aș vrea să o pot atinge.
Apoi să o pot mângâia.
Adică să îmi prelungesc atingerea în lungul trupului ei.
Apoi să o pot strânge la piept, să mă lipesc cu trupul de trupul ei.
Și, în cele din urmă, deși nu obligatoriu, să mă împreun într-un fel sau altul cu ea.
Cu nefericirea ei fundamentală!
Puteți să vă împrieteniți cu autorul aici sau să aflați mai multe despre el aici
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
