“Să îți pui centura de acum încolo!” Atât de simplu, de banal. Dar atât de realist, având în vedere ce urma să înceapă.
Ea, o doamnă. O tipă între două vârste, liniștită, cu o căsnicie model și un copil superb. Plăcută de toți cei din jur, zâmbitoare, mereu înconjurată de prieteni. O femeie care stârnea multe pasiuni ascunse, dar care reușea cumva să îi țină la distanță pe cei care ar fi vrut să o cunoască mai bine, având acasă (aproape) tot ce o împlinea. Uneori superficială, alteori sensibilă, tăcută atunci când o durea ceva, dar extrem de volubilă când era fericită. Genul de femeie care folosește un singur parfum, care rămâne în memoria unui bărbat datorită felului ei de a fi, care zâmbește când altele ar plânge, și care era în stare să renunțe la viața ei pentru fericirea copilului. O femeie frumoasă, dar care nu folosea frumusețea ca pe un atu. Care se rușina atunci când primea un compliment și care nu ar fi făcut niciodată primul pas în relația cu un bărbat. O femeie complexă, completă și mai ales complicată.
El… el… un tip singur, fără nicio obligație, și, mai ales, nici o prejudecată. Înalt, frumos, cu ochii verzi, sigur pe el și atât de sincer, încât adeseori lăsa impresia că este arogant, îngâmfat și rece. Un bărbat care era capabil să ia decizii radicale, care nu se temea să spună NU și să o ia de la capăt, un bărbat care nu se mulțumea cu puțin, care voia totul, acum, aici. Egoist uneori, probabil și prin prisma experiențelor trecute. Un bărbat care nu lăsa garda jos niciodată, care nu voia să fie descoperit și cunoscut, de teamă să nu sufere. Un bărbat care se speria atunci când cineva își făcea griji pentru el, care voia doar să cucerească, dar nu se lăsa cucerit, care fugea la primul “îmi e dor de tine” , să nu cumva să se îndrăgostească. Îi plăcea să lase impresia că e un dur, că nimic nu îl afectează, că trăiește fiecare clipă din plin, că iubirea nu e pentru el, în timp ce sufletul îi era țăndări. Un bărbat dificil, incomod uneori, prea orgolios să recunoască în fața altora că, de fapt, își dorește să iubească și să fie iubit cu adevărat.
Nu s-au întâlnit întâmplător pe stradă, ca în majoritatea love story-urilor interzise. Nu s-au cunoscut. Nici măcar nu au avut ocazia să se privească în ochi, mult timp. Dar s-au iubit, în felul lor. Din păcate pentru ei, nu în același timp.
La început, având în vedere relația profesională, își vorbeau protocolar. Vorbeau rar, puțin, și strict despre serviciu, deși amândoi își doreau mai mult. Până într-o zi, când s-a produs inevitabilul. Ea, iresponsabilă, era la volan, fără să poarte centura. Mai și vorbea la telefon, evident, cu el. După ce au terminat discuția, el i-a dat un mesaj: “Să îți pui centura de acum încolo”. Probabil, în felul lui, o prevenea, fiind conștient că îi va da complet viața peste cap. Mesaje, poze, tachinări, certuri, iarăși mesaje, alte poze, și mai multe tachinări. Telefoane închise în nas, mesaje la miezul nopții, un “bună dimineața” timid, urmat de o pauză lungă. Toate amestecate, și profesionale, și personale, la fel ca și sentimentele lor. Voiau să se evite cât mai mult posibil, dar în același timp se agățau de fiecare motiv, real sau inventat, doar să aibă ocazia să se caute unul pe altul. Își spuneau “noapte bună” și “mi-e dor de tine” fără să se vadă măcar o secundă, iar apoi nu mai vorbeau cu zilele. Iar când o făceau, deși își doreau amândoi același lucru, erau prea orgolioși să recunoască, și doar se înțepau.
Se simtea atrasă de el. Îi era ca un drog. Aștepta cu nerăbdare să o caute, numai ca să aibă ocazia să îl flituie puțin. Știa că greșește, dar îi era teamă să se lase sedusă. Sau să îi permită lui să vadă asta, pentru că oricum se îndrăgostise de el cu mult timp înainte. De câte ori era lucidă, știa că îi despart multe. Statutul ei, copilul, sute de km, orgoliul lui, poziția socială, gândirea diferită, prietenii, familia, totul. Dar, dacă nu o căuta el, făcea cumva și îl căuta ea. Sâmbăta, duminica, în concedii, în timpul serviciului, ei doi vorbeau non-stop. La 6 dimineața, la 2 după-amiaza. Mai conta motivul? Beau cafeaua împreună, adormeau cu gândul unul la altul. În momentele acelea, erau doar ei doi, restul lumii nu exista. Ea nu i-a ascuns nici o secundă că este căsătorită, că are un copil. Lui nu i-a păsat de asta nici măcar o secundă. Au continuat acest joc periculos, acest carusel fără frâne, până când au simțit că nu mai pot ieși niciunul. Deși amândoi își doreau să se poată desprinde. Ea, de teamă să nu își piardă familia, el din dorința de a-și întemeia una, știind că i-ar fi imposibil cu ea sau iubind-o pe ea. Stabileau să își vadă fiecare de viața lui, le și ieșea schema vreo două zile, până când unul dintre ei își călca pe mândrie și scria primul. Apoi o luau de la capăt.
De câte ori el îi propunea să se întâlnească, ea fugea. Fugea mâncând pământul. Nu și-ar fi înșelat niciodată soțul, dorea să își privească în continuare copilul în ochi, fără să îi fie rușine. Invoca distanța, probleme la serviciu, diferența de vârstă (cum altfel, decât ea mai mare cu câțiva ani decât el). Orice motiv, cât de mic, era ideal ca să evite o întâlnire. Îi spunea “da, o să ne vedem cândva” și apoi inventa o scuză, parcă așteptând să se întâlnească printr-un miracol, fără să planifice. Și nu pentru că nu și-ar fi dorit să îl vadă, să îl sărute, să îl atingă, ci pentru că fugea de frică. Visa cu ochii deschiși la un moment al întâlnirii lor. Ba la vreun training, ba la vreo expoziție, ba întâmplator pe stradă. Când ea îl invita la o cafea, pe un teren neutru, era rândul lui să fugă. Nu o putea vedea, știind că și soțul ei e prin preajmă. Uneori, ca să îi întrețină interesul, ea îi dădea un mesaj scurt “Sunt singură, hai să ne vedem diseară”, conștientă fiind că e imposibil, aflându-se la sute de km unul de altul. Aceste mesaje îl enervau maxim, știind ca sunt date doar pentru a-l întărâta, neconcretizându-se niciodată. Deși îi despărțeau sute de km, aveau prieteni comuni, oameni cu care fiecare crescuse într-o anumită perioada a vieții lor, încă o dată demonstrându-și că lumea e prea mică. Deși se ambiționau să nu cedeze, fiecare își dorea din suflet ca celălalt să facă primul pas. Era doar un joc al orgoliilor din care nu aveau decât de pierdut. L-au jucat până s-au pierdut de tot, fără însă a se regăsi la final.
La un moment dat s-a produs inevitabilul și s-au întâlnit. Fără să planifice, fără să își propună, dar așa cum bănuiseră mereu că se va întâmpla. La o expoziție. Vorbeau generalități, simplu, ca doi colegi ce erau, în timp ce ei i se înmuiau picioarele, iar lui îi bătea inima atât de tare încât nu mai putea respira. Simtea cum o analizează până la ultimul fir de păr, cum încearcă să o domine, cum nu vrea să lase să se vadă faptul că are și el emoții. Și-au zâmbit și au plecat fiecare pe drumul lui, păstrând amintirea acelui început de noiembrie, numai al lor, și întrebându-se dacă povestea asta se va sfârși vreodată. În timp ce se îndepărtau unul de altul, au luat telefoanele și au început să își trimita din nou poze, mesaje, conștienți fiind că nu acela a fost finalul. De atunci, de fiecare dată când își pune centura, ea își amintește de el, la fel cum și el își amintește de ea de fiecare dată când îi sună telefonul.
Citiți și Cum e toamna la tine?
Guest post by ANONIMĂ
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
