Trebuie să scriu! Trebuie. Sună prea puternic. Vine dintr-o nevoie aproape disperată. De ce? De ce trebuie să scriu? Dacă aflu răspunsul, voi scoate totul afară? Va însemna asta o eliberare, vor fi toate cuvintele parte dintr-un întreg? Sau poate că nu-i întrebarea potrivită, poate ar trebui să o reformulez. Cum spun ei, fără o întrebare potrivită nu știi ce cauți? Dar ce caut eu? Pentru ce trebuie să scriu?
Uneori simt că ar dispărea totul. Mă simt pregătită să-l scriu, să-l fac să dispară, cu fiecare propoziție, cu fiecare iluzie cum c-aș fi scris cuvintele ce trebuiau scrise. Dar nu-i așa, e doar o scurtă amorțeală, apoi revin. O iau de la capăt, și nici măcar nu-i un capăt, un început. Nu, e doar un fragment, capete fără legătură, fără putința de a le așeza, de a le distruge. Trăiesc din capete, le numesc începuturi, zile, dimineți sau simple ore, fără vreo importanță anume.
Confuzii. Le numesc dorințe, dar sunt doar confuzii. Temeri. Le numesc? Nu le pot numi, nu încă. Nu le-aș mai fi simțit dacă le-aș fi convertit în prefaceri. Nu, încă sunt acolo, de parcă ar fi singurul motor ce-mi pune în mișcare viața, de parcă mă trezesc doar din dorința de a vedea dacă mai există.
Iar fiecare zi e geamăna celeilalte. Dacă nu ne-am distrage cu tot felul de lucruri mărunte, am vedea cât de absurdă e continua repetiție. Dar n-o vedem. Ne schimbăm de haine, ne schimbăm înfățișarea, felurile de mâncare, locul unde locuim sau oamenii pe care-i întâlnim. Schimbăm, ne autoproclamăm mai-marii schimbători ai lumii, dar nu-i așa. Ei nu văd, e aceeași imagine de la început, nu se întâmplă nimic, doar alte și alte ambalaje sunt distruse pentru a face loc altora. Conținutul e același. Viața e aceeași. Omul, fără chip, c-o față creată și recreată conform ultimelor cereri de acceptare în rândul celorlalți, în cadrul unei existențe care-ar înceta, dacă n-ar fi cineva, ceva care să le vorbească, să le spună, să le ceară să fie cum trebuie să fie.
Nu-și doresc nimic bun. Pentru că a avea ceva bun te poate obliga să fii bun, iar a fi bun poate fi destul de greu.
Nu-și doresc fericire. O cer întruna, scriu tratate despre ea, o cercetează în mii și mii de creiere, o caută în plante și-n pământ, în astre, în cuvinte și interpretări. Au auzit că-i frumoasă, că le-ar face bine, au auzit multe despre ea și tânjesc. Dar nici ei nu știu pentru ce tânjesc. Unii spun c-au găsit-o, spun c-o trăiesc și aproape că-i obligă pe ceilalți să creadă asta. Dar ce nevoie are fericirea de crezare? Cum e libertatea, credința, iubirea, ce nevoie au ele să fie crezute?
Atunci, nu-s toate pseudotrăiri? Capete? Iluzii ale unor vieți trăite?
Nu-și doresc fericire, pentru că nu știu ce să facă cu ea. Astfel, e mai simplu că pară că o caută o viață întreagă, e mai simplu să spună că n-au găsit-o, că-i imposibil de aflat. E mai simplu să fugă, pentru că asta fac, fug, în falsa lor căutare se îndepărtează de ea, pentru că-i înfricoșătoare, pentru că-i duce spre un loc unde nu li se permite să controleze, să audă de la ceilalți cum să fie. Nu, nimic de felul acesta nu se află dincolo de fericire. E un vid, unul în care fiecare se vede pe sine, fiecare e nevoit să-și privească chipul pe care nici o oglindă nu-l reflectă.
N-am niciun sens, niciun rost. Uneori, știu doar ce nu vreau să fac, alteori ce știam înainte dispare sub forma unor contraziceri naive.
Nu sunt altfel, îmi displac înfumurații, cei care-au ajuns la concluzii. Punctul există doar pentru a te învârti în jurul lui. Continuu, o infinitate de rotiri. Niciodată nu se oprește, niciodată n-ar trebui să ai curaj să spui: gata! E o greșeală, o prăpastie, o moarte inutilă să te oprești.
Creez amintiri, dorințe, zile trăite, ani. Nu uit nimic, doar le recreez, pentru a le putea face față, pentru a ține departe senzația dezamăgirii. Îmi spun totul altfel, cu alte cuvinte, distorsionez imagini trecute, amestec dorințe cu pierderi, renunțări cu libertăți. Fără sens, doar pentru a mă proteja, doar pentru a supraviețui unei alte zile cu mine.
Apoi apare groaza, disperarea. Văd în fața mea o infinitate de ore. E drept, nimeni nu știe cât va trăi, nimănui pare că nu-i ajunge timpul uneori, alteori îl dilată în așa măsură, încât se pierd cu totul într-o nebuloasă de incertitudini. Îl numesc viitor. De ce au inventat un cuvânt pentru ceva ce nu există? Există doar cuvântul viitor, însă el nu. Cum există tot atâtea cuvinte pentru prea multe care nu există.
Acum scriu, pentru că nu mi-a mai rămas altceva. Să blestem ziua în care am renunțat? Zilele care m-au pregătit pentru ea? Ce-mi mai rămâne? Unde-s cuvintele pentru trecut? Pentru el ar trebui să existe, pentru că a fost. Cum se mint! Spun că totul e trecut și că nu pot face nimic-nimic cu ziua de ieri. Dar e o prostie! Trecutul ar trebui să se numească prezent. Pentru că tot ce facem e doar o reactualizare a lui, tot ce credem că naștem e doar o zi care a mai fost, nu-i nimic nou, nimic pur, fiecare naștere are ceva din sursa din care a venit. Pentru ce-l alungă, pentru ce-l minimalizează? Când, fără el, niciunul n-ar mai fi. Fără trecut n-ar fi în stare să-și creeze încăperi în care se pot adăposti de frig.
Citiţi şi Pot învăţa să trăiesc fără tine… dar nu vreau
Despre durere, alte caracteristici, alte mii de ani de gândire. Fiecare spune că știe ce-i durerea, mulți spun că o înțeleg, că au cunoscut-o față-către-față. Chiar, mai mulți spun că știu durerea celuilalt. O numesc empatie. Punerea în locul celuilalt. Dar, oare, ca să intri în pielea celuilalt, n-ar trebui să ieși mai întâi? Pare logic. Din ce piele ieși tu pentru a intra în pielea celuilalt? Mai știi de câte ori ai făcut asta? Poate de 10, 20, 50 de ori într-o viață întreagă? Și nu ți-e frică? Nu te gândești vreo clipă că, poate, într-una dintre ieșirile tale nu te-ai mai întors? Și că ești suspendat undeva între alte zeci de piei? O numesc criză de identitate. Imposibilitate de întoarcere acasă, pierderea eu-lui, câte și mai câte denumiri pentru ceva ce în realitate nu s-a întâmplat.
Pentru că nimeni nu iese. Nimeni nu-i iese în întâmpinare celuilalt, spune-mi, cum să intre în celălalt, dacă nici măcar nu se face vizibil pentru un altul?
Într-o zi voi trăi. Voi începe să trăiesc, și nu cum am crezut c-am trăit odată, nu, pentru că nu sunt sigură că atunci am fost vie. Nu sunt convinsă de realitatea trecutului, mi-e teamă că-i doar o altă invenție. Însă, într-o zi voi trăi. Poate îmi voi promite, poate îmi voi jura asta într-o clipă în care prea mult aer mă va sufoca. Într-o zi voi respira, voi scrie.
Iar fiecare expirare va fi un rând al vieții mele. Poate atunci voi avea certitudinea unei vieți trăite. Poate atunci, având scris negru pe alb, voi ști că m-am născut, că am fost născută, că am existat. Într-o zi voi înceta să mor. Mă voi opri din a crede că fiecare zi e moarte și nu viață. Mă voi opri din crescut, din îmbătrânit, din murit. Voi trăi.
Pe Simona o găsiți și aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
