Fusese o seară faină, iar noi ne întorceam binedispuși de la o petrecere, ţinându-ne de mână. Adulmecam aerul nopţii, privind cerul plin de stele.
Când să intrăm pe aleea care ne ducea în casă, aud niște țipete, înjurături, zarvă. Mă opresc să cercetez zona şi văd un milițian care lovea un tip pe care îl răsturnase cu spatele pe capota unei mașini şi-i căra pumni cu mare sârg. Mă apropii şi, spre surprinderea mea, cel burdușit meseriaş era chiar un prieten al soţului meu, prieten pe care îl ştiam plecat în Canada.
L-am întrebat pe tovarășul milițian de ce îl bate, iar el m-a avertizat să nu mă bag, că nu-i treaba mea.
A apărut un alt coleg miliţian, cu şapca pe spate, care fuma şi privea amuzat scena.
Am scos pixul din geantă şi am notat numărul mașinii. În clipa aceea, circul a încetat.
– Doamnă, de ce vă băgați?! Vreţi să aveți probleme?
– Mă bag pentru că nu aveţi dreptul să loviţi cetățenii, pentru că o faceţi şi o faceţi sub ochii noştri. Este un abuz şi vă asigur că mâine veți fi chemați la procuratura militară. Abia atunci vom vedea cine va avea probleme (mi se părea mie că sună bine asta cu procuratura militară).
– M-a înjurat de mamă, zice miliţianul cu o voce plângăcioasă, transpirat de atâta muncă. Noi am venit când au sunat vecinii că tovarăşul făcea scandal.
– Aşa, şi?! Dumneavoastră sunteţi bătăușul de serviciu sau cum? A tulburat liniştea publică, dar dumneavoastră ce faceţi acum? L-aţi legitimat? Ştiţi că este cetățean străin? Ştiţi ce înseamnă asta? Eu şi soțul meu suntem martori că l-ați bătut. Sper să fiți daţi afară. Nu meritaţi să purtaţi această uniformă!
Milițienii mai aveau un pic şi-mi dădeau şi şpagă numai să nu merg mai departe şi brusc şi-au amintit că au şi ei copii.
Deși eram foarte tânără, la vreo 25 de ani, nu am suportat niciodată abuzurile sau nedreptățile. În noaptea aceea l-am luat pe Dan-Zăpadă (care era negru ca tăciunele, fiind de etnie) la noi acasă.
Ne-a povestit că mama lui a murit răpusă de un cancer galopant, la câteva luni după ce au ajuns în Canada la unchiul lui, iar el nu a reușit să se adapteze şi a preferat să se întoarcă în ţara lui. Problema era că în ţară nu-l mai primeau pentru că renunțase la cetățenie, casă nu avea, job nu putea să aibă fără a avea o adresă… situaţie complicată. Mai grav era că prietenii îl evitau pentru că era cetățean străin, iar în perioada comunistă nu erau agreate astfel de relaţii.
În casa în care locuiseră ei stăteau acum nişte rude cărora mama lui le lăsase tot ce nu putuse lua cu avionul, printre care şi multe fotografii. Fiindu-i dor de mama lui, Zăpadă sunase la ei ca să-şi revadă fotografiile, amintirile, mai ales că acum era chiar orfan (tatăl murise când el avea câțiva anișori).
Rudele s-au speriat crezând că-i va da afară din casă şi l-au gonit. El a insistat şi astfel vecinii sau poate chiar rudele au sunat la miliție. Cam asta se întâmplase.
A doua zi am încercat să aflu cum aş putea să-l ajut, apelând la toate cunoştinţele mele. Mai toţi îmi vorbeau în șoaptă, uitându-se în toate părțile de parcă eram în timpul celui De-al Doilea Război Mondial şi ascunsesem în casa un evreu…
Până când se reglementa situaţia lui de om fără patrie putea să dureze luni sau chiar ani. Ca să-l ajut să iasă din depresie, am reușit sa-i găsesc un job, să-l angajez. Impropriu spus, era doar o portiță a legii, care folosea zilieri. Astfel a ajuns Zăpadă să facă lădiţe de lemn, munca executată de către deţinuţii de drept comun şi de cei care nu aveau buletin de București.
Citiţi şi Era o luptă între mine şi amantă, el nici măcar nu mai juca în filmul acesta
Trecuseră vreo trei săptămâni de la această întâmplare. Eram singură acasă şi mă gândeam cum naiba să rezolvăm mai repede problema prietenului nostru, când deodată sună telefonul:
– Alo!
– Bună ziua!
O voce de femeie vrea să mă informeze că soțul mă înșală, că zilnic merge la o anumită adresă etc.
După avalanșa de informații care curgeau prin receptor – că avea femeia un debit de mă întrebam pe unde naiba mai respiră – am rugat-o insistent să se liniștească şi să-mi dea adresa dumneaei, să i-l trimit pe soțul meu, să se liniștească.
– Du-te dracului, mi-a zis cu năduf şi mi-a închis telefonul.
Nu-mi plac şi nu mă inspiră persoanele acestea bine intenţionate care, fără să te cunoască, îţi aduc la cunoştinţă infidelităţile soţului. Mai precis, dacă nu ar fi existat astfel de persoane, copilăria mea ar fi fost mult mai fericită şi lipsită de scandaluri.
Va urma.
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
