Ani în șir, Claudia s-a agățat de relații disfuncționale. Până când a realizat că suferă și că suferința și-o produce singură. Și mai ales, că iubirea nu are nimic de-a face cu suferința.
“Luptam să nu-i pierd chiar dacă nu-mi era bine lângă ei. Mă amăgeam că se vor schimba de dragul meu, dar asta nu s-a întâmplat niciodată. Pentru că nu le eram dragă decât temporar. Nici nu aveam cum să le fiu dragă. Când nu te iubești pe tine, nu ai cum să ceri de la ceilalți să te iubească. Îi alegeam pe cei cu probleme bazându-mă pe faptul că pe ei nu se bat femeile și atunci se vor mulțumi cu mine.
Dar iubirea nu arată așa. Iubirea nu presupune suferință, iar eu sufeream în orice relație. O suferință pe care o ignoram, dar faptul că o ignoram nu o făcea să nu mai existe. Relațiile astea disfuncționale îmi făceau cumplit de rău. Când se sfârșeau, dădeam vina pe ei pentru eșec. Nu m-am despărțit civilizat de niciunul. Le aruncam vorbe grele învinuindu-i de situația în care m-au adus. Neștiind că nimeni nu-ți poate face rău dacă tu nu îi permiți să-ți facă rău.
Iar ăsta e un alt lucru important pe care l-am învățat. Un om îți poate face rău o singură dată. Data următoare îți face rău pentru că tu îi permiți asta. Pentru că tu îi cedezi controlul asupra ta și-l învestești cu o putere pe care, în mod normal, el nu o are.”
Într-un târziu, Claudiei i-a încolțit în minte ideea că nu știe să iubească, că ceea ce dezvolta ea pentru sexul opus nu era iubire, ci dependență.
Continuarea poveștii Claudiei, aici.
Citiți și Alegem mereu suferința binecunoscută în locul unei fericiri noi și necunoscute
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
