Mă întrebai ce culoare ai tu. Te văd auriu. Într-un amurg nehotărât, cu soarele încă atârnând pe orizont.
Văd praful ridicat în urma unei mașini decapotabile ce gonește spre viitor. Văd promisiuni, lumină, căldură, siguranță, liniște, proiecte. Văd în tine tăceri și strângeri de mână. Aud sunete calde în tine. Tu ai culoare. Ai miros de… de albastru. De senin, de spațiu, de iubire. Iubirea ta este albastră. Ca florile de câmp care-mi plac atât de mult. Și doamnei T din „Patul lui Procust”, de Camil Petrescu. Miroși galben, iubitule.
Văd umbre în jur, subțiri, înalte, cu brațe întinse pentru cuprins, pentru susținere și pentru mângâiere. Văd ochi verzi, cum numai zeii îmi închipui că au, văd ceasuri care arată ce ore ne dorim, văd limbi ce ling timpurile serii, când roșul ce zace ascuns în tine, erupe desfrânat la suprafață. (voiam un text cald, cu auriul în prim plan, dar nu mă pot împiedica să-ți menționez nuanțele de roșu care se-aprind mai tare când eu îți ard aproape).
Citiţi şi Şi te iubesc enorm… ca şi cum aş putea mai puţin
În tine nu văd alb, nu văd pur, nu văd negru și întunecat, nici griuri incerte sau culori de pământ. Poate o toamnă frumoasă, caldă, o toamnă care învăluie și cuprinde ferm, un anotimp care nu dă drumul, ci strânge și păstrează, văd un portocaliu egoist care își marchează teritoriul cu unghii de copaci ușurați de povara frunzelor uscate. Tu chiar mi-ești poezie, iubitule!
Guest post by Arestatul fără umbră
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Automatizarea porților înseamnă siguranță și confort
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
