“Doar un pas ne desparte.
Nu ştiu dacă pasul absent
e al meu
sau al tău.
Tu stai pe un mal al lui
eu pe altul
şi între noi curge noaptea.
Ca să ajungem atât de aproape
ca să rămânem atât de departe
doar un pas ne desparte
şi între noi curge noaptea continuu
prin pasul absent.”
Când se gândea la povestea lor de dragoste, Cristina își amintea mereu de poezia aceasta a lui Octavian Paler. Deși durerea trecuse de ceva vreme, inima încă i se strângea… Pasul acela, pasul acela pe care nu au reușit sa-l facă niciodată. Nu se mai întreba la nesfârșit “De ce, de ce, de ce…doar ne iubeam atât de mult…”, nu se mai întreba pentru că învățase sa zâmbească amintirilor. Nu uitase durerea, dar hotărâse să o lase în urma sa. Viața mergea înainte, ca întotdeauna.
Se cunoscuseră la o petrecere. Cristina abia împlinise 22 de ani și nu iubise cu adevărat niciodată până atunci. Dar nu prea se gândea la marea iubire. De-o veselie molipsitoare, își făcea noi prieteni pe oriunde mergea, petrecerile se țineau lanț, școala o ținea ocupată mai mult decât și-ar fi dorit… Unde să mai bagi și dragostea în toate astea? De admiratori nu ducea lipsă, dar nici unul nu se dovedise atât de extraordinar încât să-i topească inima. Decât o poveste călduță d’amor, Cristina alegea, fără ezitare, o ieșire în oraș cu gașca de fete, toate niște zăpăcite și jumătate! Iar seara aceea nu era o excepție, abia aștepta să se întâlnească cu Alex și Miruna, fostele ei colege de liceu, pe care nu le văzuse de ceva vreme.
Împinse cu greutate poarta veche din metal masiv și se opri un pic să se bucure de răcoarea de sub vița de vie care acoperea aproape toată curtea vilei elegante în care locuiau părinții lui Alex! “Hmm, gândi Cristina, parcă e ceva mai bine aici decât în apartamentul nostru… Alex trebuie să fie nebună să vrea să plece de aici. Auzi la ea, să stea în gazdă… Fac schimb cu ea în orice moment!”. Alungă gândul și urcă în fugă treptele, două câte două, aterizând direct în brațele lui Alex!
– Zăpăcitoooo, ce dor mi-a fost de tine!!! N-o să-ți vină să crezi, Miruna e deja aici, nu știu cum de nu a întârziat ca de obicei!
– Alexuțule, mie mi-a fost și mai dor, cel mai dor, dorul cel mai dor! Nici nu mai țin minte când te-am văzut ultima oară!
– Hai, intră! Nu pot să cred ce rochie faină ai, ești superbă!
Bucuroasă de compliment, Cristina clipi de câteva ori, simulând timiditatea unei domnișoare de pension, dar explodă imediat în râs de gândul ce tocmai îi trecuse prin cap:
– Azi sunt la princesse bleu, drăguțo, tu doar arată-mi prințul ce îmi este hărăzit!
Cu zâmbetul încă larg pe chip, intră ca o vijelie direct în salon, aproape dărâmându-l pe cel aflat aproape de ușă.
– Scuze, scuze, nu te-am văzut!
Vladimir îi zâmbi generos, făcând un gest de “nu-i bai”, apoi o întrebă direct:
– Tu alegi întotdeauna să alergi în loc să mergi?
– Vai de mine și de mine, m-ai văzut acum o secundă și ai înțeles deja totul despre mine! Culmea, răspunsul este da, aleg să alerg, mersul e plictisitor!
– Dar dansul?
Cristina adora să danseze, așa că întrebarea o luă prin surprindere și, ușor destabilizată, simți cum inima începea să-i bată tot mai tare!
– Nimic nu se compară cu dansul… răspunse ea, transformată instantaneu într-o fetiță timidă și cumințică.
– Atunci, hai să dansăm!
În seara aceea, Cristina și Vladimir (“Numele meu este Vladimir, să nu cumva să-mi spui Vlad, cel mult Vladi poate fi considerat acceptabil”, îi precizase el de la bun început) nu au mai văzut pe nimeni altcineva. Au dansat toată noaptea, au povestit câte-n lună şi-n stele, s-au sărutat la nesfârșit, au fumat împreună aceeași ţigară, au băut din același pahar. Nici unul, nici altul nu pricepeau ce li se întâmpla, chiar era posibil să te îndrăgostești atât de fulgerător?
După petrecere, Vladimir a condus-o acasă, ca un adevarat gentleman ce era, iar ea s-a prăbușit în pat, adormind instantaneu, cu lacrimile de bucurie încă pe obraji.
Când s-au revăzut a doua zi, s-au îmbrățișat până când nu a mai rămas nici un strop de aer între ei doi, de parcă trecuse o eternitate de când se văzuseră ultima oară. Ea a ciripit veselă vrute și nevrute, după cum îi era obiceiul. Din când în când se oprea din povestit și îl întreba: “Vorbesc prea mult, așa-i? Spune-mi, dacă vrei să mă opresc!”. Dar el zâmbea și îi răspundea că și-ar dori să nu se oprească niciodată. Doar când a pomenit cât de mult își iubește ea părinții, o umbră de întristare a acoperit chipul lui Vladimir. Cristina a simțit imediat și l-a întrebat dacă e bine. Dar el a ridicat un pic din umeri, răspunzându-i scurt: “Povestim altă dată!”.
Câteva zile mai târziu, un pic dezmeticită, Cristina a sunat-o pe Alex să-și ceară scuze pentru “absența” ei din timpul petrecerii.
– Alexuț, să nu te superi pe mine, nu am mai văzut pe nimeni-n afară de el. Nu pricep nici acum ce mi se-ntâmplă, iubirea asta m-a lovit în moalele capului. Nici nu mai știu cum mă cheamă!
– Haha, another one bites the dust! Te iubesc oricum, cu capul pe umeri sau cu el în nori, n-am cum să mă supăr, stai liniștită!
– Ce bine! Și eu te iubesc, poți să te îndrăgosteşti cât vrei, din partea mea! Acum că m-am liniștit, vreau să te întreb altceva și sunt serioasă de data asta: e ceva în neregulă cu părinții lui?
Puțin încurcată, Alex începu să-i povestească. Era atât de dureros ce auzea, încât Cristinei nu îi venea să-și creadă urechilor. Sfârşiră prin a plânge amândouă, copleșite de durere și neputinţă.
– Dumnezeule, eu nu cred că aș putea supraviețui unei asemenea experiențe! Bietul Vladi, cum poate merge mai departe așa, fără părinți?
Dragostea lor fără limite, intensă și răvăşitoare, îi acoperi cu totul, nu mai trăiau decât dintr-o întâlnire în alta, nu-și mai doreau altceva decât să fie împreună. Orice în afară iubirii lor pălise. În fiecare zi, ardeau amândoi ca făcliile și fiecare iubea totul la celălalt. Cristina era absolut fascinată de faptul că Vladi al ei era matematician și că scrie o carte. Atunci când se așeza la birou, Vladimir devenea altcineva, se cufunda în rezolvarea unor probleme de matematică sofisticate și, își zicea Cristina, fără îndoială, complicate până la mister. În timpul acela, fata devenea tăcută ca un șoricel, se mișca în vârful picioarelor prin casă, îi mai aducea câte-o cafeluță, citea cumințică și, mai presus de toate, îl aștepta să termine, să-i poată sări în brațe: “Vaaai, ce dor mi-a fost de tine, ce tot ai scris p-acolo? Îmi povestești și mie, crezi c-aș pricepe ceva?”. El râdea cu poftă și îi spunea că sunt fleacuri… o altă carte de matematică în lumea asta din ce în ce mai materialistă! Cel mai probabil, nici nu se va uita cineva vreodată la cartea lui!
Când el nu era la birou sau ea la facultate, se căutau mereu și petreceau tot timpul împreună. Într-o după amiază, la o petrecere în parc, înconjurați de zeci de persoane, se rătăciră unul de altul. După câteva momente de panică, Cristina îl văzu pe Vladi, de departe, cum o căuta. Avea un aer pierdut și întreba în stânga și-n dreapta: “Ai văzut-o pe Cristina? Era aici mai devreme și brusc n-o mai văd”. Era agitat, nerăbdător, aproape suferind. Fugi spre el, îl îmbrățişă și-l liniști: “Aici sunt, nu plec nicăieri fără tine, iubitule!”
Din când în când, Cristina încerca să aducă vorba despre părinții lui. Își putea doar imagina cât de rănit este, dar nu știa niciodată cum să înceapă conversația. Cum să îl întrebe dacă suferă, când era evident că îl doare foarte tare, cum să știe dacă el vrea să vorbească despre asta, cum să-i aline o suferinţă ce era de nealinat? Cum, cum ? Toate întrebările acestea o copleșeau și o amuțeau.
Deși niciodată discutat, subiectul “părinții lui” plutea cumva în aerul dintre ei doi. El nu spunea nimic, iar ea nu îndrăznea să întrebe. Într-o zi ca oricare alta, în mijlocul unei certe mărunte, Vladimir explodă:
– Sigur, Cristina, la tine totul e roz şi frumos, tu n-ai avut parte de suferințe și de pierderi iremediabile, nu știi și nu-ți pasă. Viața ta e perfectă, nu-i aşa? Tati și mami se dau peste cap să-ți facă toate mofturile, ai parte doar de baluri și povești cu prinți şi prințese. Ești atât de ocupată să strălucești, că nici nu observi suferința altora.
Fata înmărmuri! Știa la ce se referă.
– Dragul meu, iubitul meu, la ce suferință te referi? E vorba despre părinții tăi ?
– Ceee? Știai?
– Da, mi-a spus Alex, dar nu am știut niciodată cum să vorbesc despre asta cu tine. Am încercat de mai multe ori, dar nu am găsit niciodată momentul potrivit.
– Spune mai bine că nu ți-a păsat, măcar aș putea aprecia sinceritatea!
Degeaba i-a zis ea de mii de ori după aceea că îi păsa, că aștepta o ocazie bună să vorbească despre asta, că îl iubea, că nimeni nu era mai important pe lumea aceea pentru ea. Degeaba, în clipa aceea ceva între ei doi se fisurase. Nu mai trecu mult timp până când Vladimir o anunţă solemn că totul s-a terminat. Orice rugăminte, orice explicație era în zadar. Vladimir se închise la loc în turnul său de fildeș și nu o mai lăsă să se apropie.
În tramvai, pe drumul spre casă, Cristina plânse încontinuu. Nu înțelegea nimic, nu simțea decât cuvintele lui sfredelindu-i inima la nesfârșit. Ajunse acasă, se ascunse repede în camera ei: ar fi vrut, pur și simplu, să nu mai existe. În următoarele săptămâni, uită complet de școală, prieteni, familie și orice altceva. Nu mai ieșea din casă decât să se ducă, încă o dată și încă o dată, la el acasă. Suna la ușa și îl ruga, plângând cu toată disperarea lumii, s-o lase să intre, s-o lase să-i explice, s-o lase să-l convingă cât de mult îl iubea. Dar Vladimir era de neînduplecat și sfârși prin a-i spune:
– Cristina, oprește-te, nu mai suport să te văd așa. S-a terminat, gata. Nu te mai umili venind aici, te rog! Nu mă mai poți convinge de nimic și mă faci să mă simt ca un monstru. Uită de mine, mergi înainte, vezi-ți d-ale tale, lasă-mă pe mine-n durerea mea!
Citiţi şi Dansatorul de salsa
Îl ascultă. Și, cu inima făcută ţăndări, încercă să-și reia viața de acolo de unde o lăsase. Totul era acum înainte și după… Se obișnui cu faptul că plângea-n fiecare seară. De la “iubita mamei, uite ce zi frumoasă e afară, nu te mai chinui atâta” și “iubita tatei, spune-mi ce pot face pentru tine și fac, mi se rupe sufletul să te văd în halul ăsta”, părinții încetară, până la urmă, să-i mai bată la ușa camerei și o lăsau în pace, exact așa cum își dorea. În adâncul sufletului, Cristina știa că nu va mai iubi niciodată. Așa îi fusese dat. Prima iubire era și ultima. După o vreme, chiar găsi puterea să glumească despre asta, spunând tuturor că ea e într-o fază de neiubire care, cel mai probabil, va dura o eternitate. Că nu va mai iubi niciodată, deci orice nefericit ce ar fi îndrăznit să caute calea spre inima ei trebuia să știe că drumul acela nu există.
După luni și luni de zile, reușise să mai uite de suferinţă. Trăia confortabil în neiubire și gata. No love, no pain. Alex, care fusese alături de ea în tot acest timp, riscă și-o chemă din nou la un party, iar ea spuse da, cu bucurie, fără să știe ce-o aștepta. Căci nici nu intrase bine pe ușa și Alex se repezi spre ea:
– Nu știam, îți jur că nu știam !
– Ce nu știai, drăguță ? întrebă ea amuzată de disperarea fără sens a prietenei sale dragi.
– Că vine și el…
– Ce spui tu acolo? Vladimir e aici?
– Aici e! Alex respiră adânc, o privi lung şi exclamă, brusc foarte practică:
– Dumnezeule mare, iar tu nici măcar nu eşti fardată! Nu poți apărea așa în fața lui, vino cu mine!
O împinse direct în sala de baie și, cum-necum, o pregăti pentru marea întâlnire. Cristina era în stare de șoc, se lăsă moale ca o păpușă făcută din cârpe pe mâna prietenelor sale.
În noaptea aceea, totul a fost diferit de seara în care se cunoscuseră. Cristina și Vladimir s-au ignorat reciproc, mulțumiți doar să se observe unul pe altul, de departe. Aproape nu și-au vorbit. Marea confruntare la care Cristina visase luni și luni de zile nu avu loc. Spre dimineață, a venit la ea, i-a întins mâna, invitând-o la dans fără să spună un cuvânt. Au dansat ca pe vremuri, cu inimile bătându-le puternic în piept, într-o tăcere exterioară perfectă, în totală contradicție cu zbuciumul interior. După ce dansul se sfârși, Cristina nu mai suportă durerea, își îmbrăţișă prietenele și plecă spre casă. Ajunsă în stradă, respiră adânc aerul rece al dimineții, își ridică ochii spre cer și-și zise:
– Gata, până aici, Dumnezeule mare! Gata, am terminat cu suferința. Vladimir este extraordinar și minunat, dar e un om ca toți oamenii. Probabil îl voi păstra într-un colțișor al inimii mele pentru totdeauna, dar ce a fost între noi a murit de foarte mult timp. Iar azi este ziua în care eu am încheiat etapa de neiubire. Am înțeles acum, poate chiar aveam nevoie de întâlnirea asta să pot merge mai departe. Trebuie. Vreau.
Încetișor, încetișor, Cristina redeveni fata veselă de dinainte. Viața mai avea atât de multe să îi ofere, iar ea era în sfârșit gata s-o înfrunte și, de ce nu, să iubească din nou. Câteodată își mai amintea povestea lor de dragoste neîmplinită, iar gândul că doar un pas îi despărțise atunci îi dădea din nou târcoale… Oare care dintre ei ar fi trebuit să facă pasul absent, oare cum ar fi fost dacă?
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro
Citiţi şi
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
