Dacă ar fi să se aleagă un simbol al timpurilor noastre, ceva care să exprime elocvent “aerul timpului”, cu siguranţă Facebook ar primi cele mai multe voturi/like-uri. Odată cu Facebook şi Twitter (dar numai secundar) lumea a trecut rapid de la imperativul verbului “a comunica” la “a împărtăşi”.
Facebook este, în esenţă, despre a împărtăşi. Sau cel puţin aşa susţin unii. Muzică, fotografii, idei, noutăţi, toate fac subiectul unui trafic online continuu, între prieteni, cunoscuţi, necunoscuţi şi toată lumea. Facebook a devenit rapid un mediator între individul modern şi lume…întreaga lume! Existăm în lume pentru că Facebook există. Dacă nu eşti pe Facebook, atunci e foarte probabil ca ai suferit un accident vascular, te-ai mutat în Nepal şi creşti capre sau pur si simplu, din punct de vedere social, nu exişti.
Intrând de câteva ori pe Facebook, în interes profesional, nu m-am putut abţine să nu vizitez paginile unor prieteni sau cunoscuţi, ca să îmi dau seama dacă pierd ceva şi ce anume, dacă nu am şi eu un cont. Surpriza a fost de proporţii când mi-am dat seama că prietenii mei din viaţa reală sunt alţi oameni pe Facebook. Domnişoare liniştite, care merg la cinema doar la superproducţii americane şi care la final, oferă sfaturi preţioase de viaţă pe fundalul unui happy-end, îl adorau pe Facebook pe Pasolini. Cunoştinţe despre care ştiam că singurele galerii pe care le admiră sunt cele ale lui Dinamo şi Rapid, se declarau online fascinate de galeriile de artă Guggenheim tocmai din New York. Colegi care ascultă cu plăcere repetitiv melodii în genul Radio 21, îmi apăreau pe Facebook drept fani înfocaţi ai lui Serghei Prokofiev. Prima întrebare pe care mi-am pus-o a fost dacă nu e vorba de o coincidenţă de nume şi nu mă uit cumva pe paginile altor oameni. Fotografiile lor m-au asigurat că nu.
A doua întrebare, mult mai chinuitoare, a fost dacă eu i-am cunoscut cu adevărat pe oamenii aceştia, dacă nu cumva sub haina dinamovistului nu se ascundea un fan al cubismului. Gândindu-mă la toate câte le trăisem împreună şi la timpul de când îi ştiam, aş fi zis că erau suficiente să pot spune că îi cunosc îndeajuns, cu tot cu înclinaţiile şi pasiunile lor. Şi iată că nu.
Aşa mi-am dat seama că Facebook este mai mult decât un site, este o altă lume, în care pornim de la zero, cu maximul de şanse. Pe Facebook, dacă nu eşti o celebritate pe care să o dea de gol revistele de scandal sau reportajele TV, poţi fi oricine. Oricine ai vrea să fii, dar nu ai curajul, sau oricine ai vrea să devii, dar nu ai resurse. Acordul dintre utilizatori în ceea ce priveşte ficţiunea prezentărilor e tacit. Eu nu comentez la fotografia ta cu logoul Chanel că tu te îmbraci de la a doua tarabă pe stânga din piaţă, tu nu comentezi la status-ul meu cu “mâine ne vedem în club” că am mâncat două zile doar covrigi ca să ajung acolo. Adică, nu pe site. Astfel, Facebook e un fel de Ţara Minunilor, în care fiecare dintre noi e Alice. Lucrurile sunt distorsionate în profiluri, pălărierii nebuni sunt în toate pozele, pisicile de Cheshire rânjesc de pe toate link-urile
Sunt, desigur, şi oameni care folosesc acest site cu sinceritate, în mod asumat, persoane care au aceleaşi pasiuni şi pe Facebook şi offline, care au înţeles că viaţa nu e acolo, alături de cei 873 de prieteni, din care cunoşti de fapt cel mult 20, şi nici pe aceia bine. Înţeleg, probabil mai bine decât mulţi dintre fanii acestei platforme de socializare (?), felul în care Facebook a schimbat sistemul media şi impactul pe care l-a avut asupra industriilor de comunicare şi asupra societăţii, dar îi înţeleg şi capcanele. Cred că, de fapt, foarte mulţi aveau nevoie de Facebook, nu pentru a împărtăşi lucruri cu prietenii, ci ca instrument de demonstraţie a propriei existenţe – “Sunt pe Facebook – uite pozele, uite status-urile, uite link-urile…sunt viu!” – pentru că altfel ar fi fost în continuare iluştri necunoscuţi banali din propria lor viaţă şi a puţinilor apropiaţi, şi a şi mai puţinilor prieteni reali. Unii pur si simplu doresc nu numai să facă un update la status, ci şi un upgrade la viaţă.
Citiţi şi
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
“Sunt într-un proces de dezvoltare personală.” Sună COOL, nu-i așa?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
