Într-o discuție între femei, despre ce am mai făcut, care mai este viața noastră, de la o soție care se tot plângea de viața ei, de muncă, de stres, de oboseală, de oameni cicălitori, de socri, de soț, de faptul că trebuie să suporte rudele mai în vârstă cu care locuiește, încercând să-i combat oarecum lamentările cu explicația logică: nu-ți convine, ia măsuri (chirie, viață privată, facturi mai multe, dar liniște etc) mă trezesc cu replica: EU NU AM VIAȚA TA ROZ.
De când o viață asumată, cu reușite, dar în egală măsură și cu eșecuri, cu stres, dar și cu satisfacții, cu limite bine stabilite, dar și cu libertatea de a trăi cum simți, cu bucurii, dar și cu probleme, cu responsabilitate mai pe scurt, este o viață roz? Mai mult este și motivația suficientă pentru lamentările altora.
M-a pus pe gânduri, deși pe moment am găsit replica potrivită (vezi paragraful de mai sus), m-a măcinat răspunsul plin de frustrare (frustrare și roz, combinația fatală) și m-a făcut să vreau să scriu. Uite așa, pur și simplu, să scriu ce gândesc, ce trăiesc, fără să aștept confirmări din partea nimănui, fără să mă scuz, fără să aștept aplauze la final, sau răutăți.
EU NU AM VIAȚA TA, ROZ… Doamna de mai sus, nu era la prima “abatere”. Tind să cred în varianta că replica asta este motivația suficientă pentru lamentările ei: “Sunt soție și muncesc pentru casă, pentru viitor, de dimineață până seara, și muncă serioasă, de tras, nu de birou. Eu n-am timp de unghii făcute (o aud într-o zi, în timp ce-mi privea mâinile) și nici de coafor, de ținute și de parada modei”.
Cu atât mai rău! Ești femeie, nu sclavă. Iar viața ta este alegerea ta.
Când o să încetăm oare să-i blamăm pe alții, viața lor și alegerile lor, doar ca să ne scuzăm pentru viața și alegerile noastre? Eu zic așa: când ceva nu ne convine, ne frustrează, ne oprim și schimbăm macazul. Îl luăm de mână pe cel de lângă noi și pornim pe un drum în doi, asumat. N-a zis nimeni că este ușor, dar e mi-nu-nat.
Citiţi şi Nu trebuie să pozezi tot timpul în oaia roz, ca pe Facebook
Pe scurt, viața mea ROZ: mă apropii cu pași nu foarte repezi de 30 de ani, fiecare zi este o provocare, stau cu chirie și plătesc facturi, am lângă mine un om la fel de încăpățânat, isteț, dificil și amuzant ca mine. Avem o pușculiță, pe care ne place să o spargem ori de câte ori simțim nevoia să evadăm în cumpărături, vacanță, schimbări, etc. Sunt o femeie panicată uneori, știu ce înseamnă să muncești și 16 ore pe zi, să înfrunți oameni mai “mari” decât tine. Pot să conversez la fel de bine cu un ambasador, un bunic și un măturător de pe stradă. Nu mi s-a oferit nimic pe tavă, mi s-a pretins muncă și efort pentru orice pas, dar, peste toate, cel mai important pentru mine este că pot privi pe oricine în ochi fără să las capul în pământ.
Dacă ai citit până la capăt, mi-a părut bine de cunoștință!
Guest post by Ioana Sandu
Și tu poți scrie pe Catchy!
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
De obicei, 1 decembrie e despre România
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.