Treaba asta cu epilatul este ceva de care îmi amintesc cu oarecare dezgust. Mi-a fost prezentată de mama, mai întâi indirect, ca fiind principalul motiv pentru care putea sau nu putea purta fustă, vara. Restrictiv, nu eram genul.
Ceva mai târziu, mi s-a spus că este un obicei pe care fiecare femeie trebuie să și-l însușească, dar care face parte din categoria lucrurilor foarte bune pe care copiii n-au voie să le facă. Treaba asta m-a lăsat întotdeauna perplexă: dacă e așa extraordinar, de ce le este rezervat doar adulților? Nu zic tot ei, oare, că trebuie să le dăm copiilor tot ce este mai bun și mai frumos? A, ba da? Atunci de ce trebuie să cresc mare pentru a accesa ceva ce, în teorie, se pare că îmi este propriu mie, ca fată, și îmi va face și bine? Dacă e chiar așa indispensabil, hai, bagă mare, că viața-i scurtă! Dar mama o întorcea de fiecare dată ca la Ploiești. Așadar, toată treaba asta a ajuns rapid să miroasă a ipocrizia ailaltă către care eram îndemnată, tu să faci ce spun eu, nu ce fac eu, și bineînțeles, a țoalele necălcate ale lui Moș Crăciun, vecinul supraponderal de la 1. Ce anume, mai exact, nu îmi spuneau în toată povestea asta? Ei bine, nu aveam să aflu decât că puneam prea multe întrebări.
Oricum, epilatul presupunea și bani și timp, așa că nu mă interesa prea mult, pentru că eu aveam deja economiile calculate. N-aș fi rupt banda adezivă cu care izolasem pușculița de carton de mâinile cu patru ani mai mici ale soră-mii pentru atâta lucru – mai ales că era roșu cu alb, ceva deosebit. Când mi i-a cheltuit mama pe datoriile casei, deși poate vă pare de necrezut, tot n-am plâns pentru că îmi ratasem șansa de a scăpa de părul nedorit de pe picioare. Aveam eu alte gânduri cu ei, și implicit, alte motive care m-au făcut să urlu.
Vremea trece, resentimentele rămân. În fine, peste ceva timp, când mama a venit acasă într-o seară cu o rană cât palma mea pe gamba stângă și m-am uitat în gaura roșie lăsată de arsura de ceară fierbinte care îi smulsese, efectiv, și părul, și pielea, m-am convins că așa ceva nu e pentru mine. Era interesant, într-adevăr, să observ straturile până atunci ascunse ale pielii, păreau moi și apoase; mai era, bineînțeles, și ușor amuzant să o văd pe mama uitându-se în jos și luând-o brusc amețeala. Naivitatea de copil însă avea să îmi fie știrbită la scurt timp după ultimul chicot, o dată ce am înțeles cum stă treaba cu infecțiile, cât de urât evoluează și cât timp rămân cu tine. Mai ales, cât de aderente pot fi și cât de bine se lipește ciorapul de nailon de ele. Un vis frumos.
Pe la 12 ani, m-am mutat în provincie. Cu forța. Fetele din noua şcoală, drăguțe și amabile, se epilau și colo, și colo de câțiva ani buni deja. Dintre toate trăsăturile de care mă temeam că nu mă vor ajuta prea mult să mă integrez în noul colectiv, părul de pe picioare nu era, surprinzător, în fruntea listei. Un lucru îmi era neclar, însă: cum de mie mi se spusese că epilatul e un lucru costisitor, acasă în București, dar aici, unde venitul familiilor era mult mai mic – după cum citisem eu în ziarele bunicului- toată lumea, cu mic cu mare, își permitea astfel de practici, lunar? M-am gândit că m-or fi mințit ai mei, din nou, ca să nu mai vreau chestii, dar epilatul rămânea totuși ceva mult prea neinteresant pentru a-l cere, chiar și doar de dragul de a-i zgândări.
Asta până când m-am dus cu mama la coafor într-o sâmbătă după-amiază și am observat că tipul care îi usca părul era incredibil de sexy. Auzisem că era moartea fetelor, dar și a femeilor mai coapte de pe raza Comarnic-Brașov, dar că era extrem de pretențios în privința aspectului fizic al pretendentelor sale, așa că l-am considerat imediat un exponat demn de observat. După prima oră de inhalat arome de amoniac, șampon, balsam şi bigudiuri, am reușit să mă relaxez, dar și să îmi pierd răbdarea îndeajuns de mult încât să încep să îmi bălăngăn picioarele sub scaun. E, și până aici mi-a fost: de la genunchi în jos, dintr-o dată îmi apare în față o pădure deasă menită să mă traverseze câmpurile neandertale pe care, evident, nu mă aflam. Măi, o așa densitate piloasă nici în cap n-aveam! Brusc, contrasta cu totul din jur: cu gresia și faianța albă din salonul din dosul hotelului, cu standardele de frumusețe din 2000-întotdeauna, și mai grav, cu dorința mea de a-i atrage atenția masculului alfa din încăpere. Săracul, numai la mine nu se uita, și aveam să cred mult timp de atunci încolo că principalul motiv era că virilitatea mea evidentă îl făcea să se simtă prost. Instinctiv, omul a știut de cum am intrat pe ușă că e mai bine să nu mă privească în ochi – toate semnele indicau că eu eram, de fapt, masculul alfa din încăpere. Nu ne-am împrietenit niciodată.
Una peste alta, eram convinsă că sunt cea mai păroasă ființă din Univers. Așadar, am apelat insistent la mama să îmi facă urgent programare la tăiere. Amintirile mele legate de cele trei ședințe de epilat la care m-am supus vreodată se concentrează într-una singură. Țin minte că salonul se afla în centrul orașului, dar ușor ascuns de privirile lumii. Copil fiind, îmi lăsa senzația că acolo se petrec lucruri ce se voiau secrete, pentru că erau oarecum rușinoase. La intrarea în clădire, două magazine se înghesuiau în stânga și în dreapta culoarului ce ducea către scări. Oje uscate, roșii și mov, mici instrumente de cusut, tăiat, băgat și scos, chiloți, sutiene și ambalaje de croissante în culori șterse de vremea petrecută în geam decorau vitrinele în mod sufocant.
Dacă îndrăzneai să intri, să mormăi un ‘Bună ziua!’ și să suporți privirile imploratoare ale vânzătoarelor, care în ziua aia cel mai probabil nu vânduseră nimic, şi făceai câțiva pași în direcția scărilor, te izbea un miros puternic de ceară – l-am adorat instant, cum ador mirosul de tei, de deodorant care ține și de Chanel. Hipnotizată, m-am lăsat purtată către o ușă în spatele căreia se afla un mic salon de înfrumusețare – un spațiu îngust și lung, curat, decorat minimalist în alb cu portocaliu; două scaune la intrare, în fața ușii, o chiuvetă mai la dreapta în fața lor și, în capăt de tot, o perdea. După ea, avea să dispară mama. N-am auzit decât conversația lor de complezență, apoi mama a început, invariabil, să își spună povestea cu smulsul cărnii cu ceară, cerând astfel să se verifice să nu fie prea fierbinte când e aplicată. Am auzit un ‘Doamne ferește!’ și câteva frânturi de conversație legate de viața personală a cosmeticienei, o doamnă blândă, amabilă, empatică. Niciun urlet, niciun țipăt.
Hai că-i bine. Mă urc și eu. Ce a urmat a fost, pentru mine, o succesiune de întâmplări care descriu perfect ceea ce mamaie numea ‘a te lua toți dracii’. Creierul îmi urla să fug, cu ceara lipita de mine; îmi spunea să o spăl naibii sub duș, să plec odată, că sunt în pericol. Altfel, de ce-ar durea în halul ăla? Mă abțineam să nu plâng, că auzisem eu că asta fac oamenii slabi, și chiar n-aveam chef să o aud pe mama mustrându-mă în drum spre casă că am făcut-o de râs. Lacrimile mi-au luat-o pe nas în jos și le-am înghițit.
Am încercat apoi să văd dacă mă simt ‘mai ușoară’. Trei săptămâni le-am petrecut măsurându-mi din ochi creșterea părului, să văd dacă, într-adevăr, crește mai încet, mai rar și mai subțire. Draci, nimic diferit. Mi-a zis mama atunci că în timp, o să observ diferența. Am investigat treaba și am aflat că ‘în timp’ însemna undeva între 5 ani și câteva decenii – doar n-aveam să îndur atâta suferință și să îmi supun foliculii la o asemenea tortură nenaturală până când încetează să mai producă ceva? E, ba da, zicea gura lumii.
Am insistat. La școală, mi-am întrebat timid noile prietene ce cred despre epilare și majoritatea mi-au răspuns, la unison, că „este obligatoriu pentru fete”, că „aproape nu doare deloc” și că e „super”, iar pielea le e „atât de fină după”. A mea când nu era șmirghel, era cu bube, deci clar ceva nu era în regulă la mine, dar părea să funcționeze de minune la oricine altcineva. La mult timp după asta aveam să aflu că ce mi se dădea mie era un răspuns standard, ce auziseră de la mamele lor și ce trebuiau să zică: bineînțeles că le durea, bineînțeles că era groaznic, bineînțeles că ustura după, bineînțeles că dacă nu aveau bani într-o lună să se epileze se ascundeau cum puteau, din rușine de propriul corp, din rușine că acesta ar putea da semne de sărăcie. Cu toate acestea, nu s-ar fi ras nici în ruptul capului cu lama- susțineau în continuare, orbește, că obiceiul lor este unul sacru căruia nu-i vedeau alternative viabile; criticau, fără milă, simpla idee de a se abate de la el, acuzându-le public pe cele care ar putea-o face de lipsă de igienă personală, îngălare și delăsare. Inadmisibil, doar erau femei! Și uite așa, simțindu-se constrânse de împrejurări și din frica de critică pe care și-ar putea-o atrage, banii de buzunar ajungeau inevitabil tot la salon, după ce luau mamele lor salariul. Caietele de română și engleză, în schimb, rămâneau unul și același, din lipsă de fonduri. Manuale aveau doar dacă erau gratis.
În fine, toată conversația asta se termina întotdeauna cu un avertisment: de-acum înainte, orice ai face, să nu bagi lama, că strici tot: o să crească părul mai lung, mai gros, mai negru, mai odios. Trist, pentru că după primul contact cu ceara fix asta mă gândeam să fac. M-am gândit că oi fi neadaptată, o perioadă, după care m-am afundat în învățătură. Am mai scos capul din cărți undeva pe la 16 ani, când m-am întors în București și mi-am făcut primele prietene din Orientul Mijlociu, la noul liceu. S-au uitat vreo două mai lung la mine în primele zile, și într-o pauză, una dintre fete m-a luat de-o parte și mi-a spus că părul meu de pe mâini e dezgustător și că trebuie să scap rapid de el, că o să oripilez băieții. Până atunci, eram vag conștientă că aveam păr pe mâini, darămite că asta ar fi o problemă. Aveam să întreb mai târziu și băieții, care și ei, săracii, au rămas nedumeriți de rolul lor în toată afacerea asta.
Viața mea la munte nu mă echipase cu cine știe ce stimă de sine, dar rămâneam oricum destul de ignorantă în materie de așteptări sociale, ce este musai să facă o fată, și cum trebuie să se prezinte pentru a fi dezirabilă. Începusem să observ, însă, că toate așteptările și regulile astea veneau din partea altor fete și femei, iar băieții despre care șopteau că sunt adevărații tartori și pe care dădeau vina pentru chinurile estetice la care trebuie să ne supunem, nu prea aveau nicio treabă cu problemele estetice care ne măcinau pe noi. Ele ziceau că ei nu trebuie să afle, că ne facem de rușine, dar nu puteau cita din niciun clasic, mascul, mort sau în viață, care să fi provocat astfel de frământări interioare femeilor. Nu zic că ăștia n-au existat, dar dacă le rugai pe ele să își citeze sursele, toate spuneau că așa le-a zis lor mama.
Citiţi şi Primitivismul de sub pielea noastră epilată
Și mie îmi spusese mama multe, dar chiar așa, să le cred pe toate, fără să cercetez? Era asta, oare, o treabă sfântă? Numai la biserică întâlnisem, până atunci, atâta secret, rușine și remușcări fără de înțeles legate de corpul femeilor, dar erau, până urmă, arhaice, nejustificate în secolul 21 și se concentrau pe lucruri realmente mărunte, nu? Asta mi se trăgea de la alt „păcătos”, tata, care la vremea aceea mă tot îndemna să apelez la certitudini, cu neobosita frază sarcastică „crezi la biserică, în rest gândești”. Cum nu eram genul care să dezamăgească intelectual, și cum nu doare să gândești- spre deosebire de epilat – eu cam la asta decisesem să mă limitez până să mă mut înapoi în București.
Astfel, în ceea ce privește aderarea mea la standardele feminine artificial impuse și fără explicație logică, am reușit să mă plasez mai tot timpul complet pe dinafară. Mai mult, de când îmi crescuse bretonul la loc după ce mi-l tăiase mama din carne, ca să țină, crezusem că scăpasem definitiv de sentimentul că sunt neadaptată în societate și îmi vedeam de ale mele. Iată că nu era așa, se părea că mai aveam de învățat. Așadar, după asemuirea mea cu Chewbacca de către noile mele colege binevoitoare, au urmat câteva programări la epilat pe brațe, de data asta cu ceară de unică folosință, de ultimul tip, „fără durere’’ – halal strategie de marketing, o minciună nerușinată, dar de asta nu vă mai povestesc, că doar când mă gândesc mă apucă dracii. Cea mai inutilă activitate la care m-am dedat vreodată!
În sfârșit, mutarea la Londra și cei aproape cinci ani petrecuți acolo m-au ajutat să mă lecuiesc de tot de frustrarea apărută de fiecare dată când mi se cerea să fac ce face toată lumea pentru că așa se face; de sentimentul de rușine care mai apărea, ocazional, când mi se atrăgea atenția că nu mă conformez și nu e bine; și, implicit, de epilat. În mediul internațional în care am avut norocul să mă integrez, nimeni n-avea nicio treabă nici cu epilatul, nici cu unghiile, nici cu coafatul și machiatul și tratamentele care îți scot chestii de pe corp pe motiv că natura le-a pus prost acolo. Nu o făceau din îngălare, nici din proastă educație, nici din ignoranță, nici din lipsă de fonduri – pur și simplu, nu găseau nimic în neregulă cu corpul lor, aveau grijă să și-l ţină curat și îngrijit, și nu cheltuiau un penny mai mult pe vreo procedură în plus.
Investeau într-o lamă de ras, pe produse de igienă și o cremă, și cu asta basta. Eu cum venisem de acasă cu o lamă Gillette MacPro și rezerve să-mi ajungă, m-am integrat instant. Noile persoane din viața mea mă înțelegeau. Era fantastic! Da, atunci chiar m-am simțit mai ușoară. Mai mult de atât, băieții și fetele abordau orice subiect fără discriminare, și cu toții ne puneam întrebări despre trebuiele ăsta servit de milioanele de reclame la smacuri și durere, cu promisiuni de reînnoire a vieții fiecărei femei. În loc de a-l lua cu lingura, îl abordam cu un tip de gândire critic și constructiv, analizând ceea ce ni se prezenta pentru ceea ce era, nu ceea ce voia să pară. Bucureșteanca cu iz de provincie din mine a rămas mască la început că nu e singură pe lume și că mai există mulți oameni, pretutindeni, care nu se feresc de întrebări și dezbateri, și am continuat, așadar, să îmi urmez propriul exemplu.
Citiți și De la epilat mi se trage…
Cu toate acestea, am devenit foarte rapid un star est-european – eram singura care știa să penseze, ba mai mult, dădeam și formă sprâncenelor. Eram maestră în îndepărtarea eficientă a cuticulelor, iar unghiilor le dădeam formă din pilă, de numa-numa. Deși mă situasem undeva la limita de jos a gradului de acceptare socială a uneia de sexul meu la mine acasă – deoarece nu numai că puneam prea multe întrebări, dar respingeam tot ce consideram inutil, mă condiționa și îmi mânca timp aiurea – acumulasem pe nesimțite cunoștințe vaste în domeniul înfrumusețării.
Astfel, prietenele mele din diferite colțuri ale lumii se uitau la mine, dar și la celelalte colege din Bulgaria, cu un amestec de admirație și curiozitate, în timp ce stăteau la coadă la pensat în camera de cămin. În repetate rânduri, m-au întrebat respectuos: cum de, într-o regiune atât de slab dezvoltată economic, femeile își permit să se concentreze atât de mult pe aspectul fizic, încât ajung să cheltuie lunar sume considerabile pe unghii, păr de tot felul și alte artificii estetice? Educația lor financiară le învățase să își prioritizeze cheltuielile, să respecte un buget; eu le-am spus că nu primisem niciodată o astfel de educație și nici nu cunoșteam pe nimeni care să fi beneficiat de ea. Ai mei făceau frecvent greșeli financiare grave, iar eu am învățat, de altfel, cum să îmi fac un buget, după ce am rămas fără bani de mâncare în primul trimestru de facultate.
Mă rog, fuse și se duse. M-am întors în țară, am încercat să îmi găsesc locul. Mult timp după terminarea facultății, am insistat, printre altele, să găsesc un răspuns coerent și rațional la întrebările colegelor mele, pe care le avusesem și eu încă de mică, dar pe care toată lumea din jur le ocolea. Nimeni n-a știut să îmi spună mai mult decât că așa se face, ține de igienă, ca femeie trebuie să fii îngrijită și frumoasă, și odioasa replică, baba suferă la frumusețe. Dintre toate oximoroanele, asta cu frumusețea care e durere și invers l-am găsit întotdeauna ca fiind cel mai parșiv.
Răspunsul, deci, n-avea să vină de la cei și cele ancorați puternic într-o mentalitate care le deforma într-atât modul de viață, încât nu vedeau în afara lui. Pentru majoritatea, obiceiurile astea erau de când lumea și pământul, iar întrebările mele generale pe subiect – nimic intim – îi făceau pe mulți să se simtă vizibil inconfortabil și poate chiar ușor iritați. Cel mai probabil, ajungeau rapid la concluzia că încerc să îmi maschez, de fapt lenea, îngălarea și zgârcenia prin accesele astea de cercetător și analist social, și să uit cine și unde sunt când tot fac pe deșteapta. Cel puțin, multe din figurile lor asta îmi spuneau sau poate doar reflectau fricile mele de critică într-o societate pe care, ca observator, am auzit-o vorbind astfel despre mulți alții când nu erau prin preajmă.
Toate ca toate, dar cel mai tare mă enerva eterna și dezgustătoarea placă, „Asta o fi în afară, Andreea, aici suntem în Romania, lasă-mă cu d-astea”, de parcă am fi ultimii oameni, incapabili de progres, ăia de muncim, nu gândim. Era folosită des pe orice subiect, când oamenii nu știau ce să spună, și de frică să nu pară proști își exprimau, astfel, intenția de a încheia o conversație, dând vina pe țară pentru neajunsurile personale. Țara, săraca, se uita blajin, ca o mamă de proști, și nu zicea nimic. Mi-a tot stat supa-n gât pe la terase până am decis să îmi caut atât răspunsuri, cât și companie în altă parte.
Așadar, răspunsul mi l-am găsit de curând, într-un studiu scris de o echipă de cercetători de la University of Utah și publicat în 2018 – nu că americanii ar fi mai cu moț, dar ei chiar primesc bani ca să gândească diverse chestii și e marfă, că așa mai învățăm și noi una-alta. Ce-am găsit avea să fie mult mai trist și mai îngrijorător decât îmi imaginasem eu până atunci, dată fiind marea aplicabilitate în societatea noastră.
Cei cinci cercetători au ajuns la concluzia că îmbunătățirea aspectului fizic al femeilor este predominantă, în mod paradoxal, în medii afectate de inegalitate economică. Altfel spus, cu cât ești mai săracă în comparație cu păturile sociale superioare, cu atât mai mult te va preocupa ascensiunea socială. Prin urmare, investești mai mult în aspectul fizic, în încercarea de a-ți oferi un avantaj competitiv, și ajungi să cheltui, astfel, mai mult pentru a părea mai avută decât ești. S-a căutat, dar nu a fost găsită nicio asociere a acestor practici cu opresiunea față de sexul feminin sau inegalitatea dintre sexe în grupurile studiate; nu s-a stabilit nicio legătură între așteptările bărbaților într-o societate și felul în care acestea influențează deciziile femeilor de a-și modifica constant aspectul fizic.
Rezultatele nu fac decât să indice un singur lucru: foarte multe femei din medii dezavantajate recurg la mijloace estetice care le scot în evidență caracterele sexuale, din dorința de a avansa într-o societate foarte competitivă și în încercarea de a dobândi un statut social mai ridicat în mediul în care activează. Apoi, multe dintre ele își fac și mai multe selfie-uri și le urcă pe Facebook și Instagram. Deși asta poate fi o altă poveste în sine, cercetătorii s-au bazat, în mare măsură, pe selfie-uri, acestea prezentând cum femeile din diferite medii voiau să fie văzute în societate, prin distorsionarea propriei realități.
Studiul este unul foarte complex, analizând tiparele relevate de 68.562 selfie-uri ce scoteau în evidență caracterele sexuale feminine, postate public pe Instagram și pe Twitter, dar și asocierea lor cu indicatorii de inegalitate de sexe din orașe și regiuni ale Statelor Unite. Știu ce o să ziceți acum, nu e la noi, nu mă interesează – totuși, nu e de respins. Mai departe, cercetătorii au analizat asocierea dintre selfie-uri și inegalitatea economică, și au ajuns la concluzia că sexualizarea- un indicator al competiției foarte mari dintre femei – este mai mare în medii în care veniturile sunt inegale iar femeile sunt preocupate de poziția lor în societate. În cele 5.567 orașe din SUA și 1.622 de regiuni analizate, cele mai multe selfie-uri sexy le aparțineau, din nou, femeilor din zone cu inegalități economice, care nu erau însă victime ale opresiunii legate de sex.
Cercetătorii au mers apoi mai departe, analizând comportamentul femeilor din 113 alte țări, din care a reieșit un tipar asemănător: inegalitatea economică este strâns legată de frecvența imaginilor sexy postate de femei. Poate și mai îngrijorător, ei au mai descoperit că în zonele în care inegalitatea economică este foarte mare, cresc semnificativ și vânzările de produse și proceduri de înfrumusețare din saloane, precum și de haine și accesorii. Nu au bani, dar puținul pe care îl au îl investesc în a părea că au. Toată treaba asta însă nu face decât să le țină pe loc – în mare parte, mimând avuția te ține exact acolo de unde vrei să scapi, și social, și financiar. Cum „înfrumusețarea” mănâncă și timp, și bani, evident că multora nu le mai rămâne aproape nimic de investit în educație, dezvoltare personală și networking în afara celor cinci prieteni care îi știu de mult și familia – iar acestea trei sunt exact ceea ce i-ar ajuta cu adevărat să își depășească condiția.
Așadar, fetelor, nu suntem noi neapărat o nație de femei mai curate și mai frumoase decât cele din Vest – o scurtă verificare a statisticilor ne arată că, din nefericire, cantitatea de săpun și pastă de dinți cumpărate anual ne situează pe penultimul loc în Europa. Ceea ce numim ritualuri de îngrijire – moștenite de la altele dinaintea noastră și din alte timpuri, nu proprii nouă ca specie – poate masca, de multe ori, un adevăr foarte trist: suntem pur și simplu mai sărace și nu vrem să se vadă.
Totul seamănă izbitor de mult cu ce observasem eu în micul meu oraș de provincie, dar și în diferitele grupuri de prieteni din București, unde rar erau bani pentru cablu și curent, dar întotdeauna se găseau pentru epilat și manichiură. Cu cât arătau mai îngrijite, cu atât erau mai populare într-un grup restrâns, mimând între ele un statut social și o încredere de sine ce se evapora instant în momentul în care trebuiau să facă chetă pentru un Pepsi.
Pentru băieți, lucrurile stăteau exact la fel – să nu vă imaginați că realitatea economică i-a ocolit doar pentru că sunt altfel dotați. N-ar fi fost mai simplu să cheltuie chibzuit, chiar și din puținul pe care îl aveau, decât să îl lase pe tot la salonul de frumusețe, la reduceri în H&M sau la păcănele? Nu, n-ar fi fost, pentru că nu erau conștienți că asta era o opțiune. Mai mult, chibzuiala financiară este percepută adesea la noi ca semn de sărăcie, iar aruncatul cu banii este un indicator clar de avuție (la bogați e fix invers, serios) – iar complexele ancestrale cu multă educație, cu răbdare și cu greu se depășesc. Printr-o comparație care o să doară, studiul le răspunde în mod rațional prietenilor mei din afară, care proveneau din țări bogate și din familii cu situație. Astfel, ei nu aveau cum să înțeleagă de ce ar trebui să dedice timp și energie unor proceduri care ar trebui să ii ajute să pară ceea ce nu sunt și să insiste în astfel de practici până la obsesie – în fond, de ce ar fi făcut-o, dacă ei nu aveau niciun complex legat de cine erau?
Dar în încheiere, să ne întoarcem totuși la epilat. Acesta, la fel ca tot ce ne facem și pe ce cheltuim doar pentru a ne îmbunătăți aspectul fizic – și nu din considerente medicale – este astăzi, în mare, o treabă ce ține de dinamica socială dintre femei și are mai puțină legătură cu felul în care ne percep bărbații și cum ar vrea ei să arătăm. Rușinea legată de propriul corp și ce face acesta, din rațiuni de evoluție, este transmisă prin educație. Ideea că bărbații ar fi oripilați de noi este mai puțin validă decât faptul că noi, femeile, ne aflăm în constantă competiție una cu cealaltă pentru statut și poziție. Iar dacă întâlnim bărbați care sunt excesiv de preocupați de aspectul fizic al unei femei, și știu ei mai bine cum ar trebui să arate una, cel mai probabil că li se trage tot de la părinții, frații, prietenii și restul de dătători de sfaturi nesolicitate din viața lor – serios, niciun bărbat și nicio femeie nu se naște cu greață de părul de pe picioare al lor și al altora, e o chestie care ține de o anumită educație. Mai mult, ar fi absurd și îngrijorător să promovăm ideea că bărbații sunt imuni la probleme de imagine de sine, nicidecum – din constrângeri sociale, ei, spre deosebire de femei, tind să le țină mai mult pentru ei, iar efectele psihologice pe care aceasta le are asupra lor sunt demonstrate prin ratele de suicid asociate, aflate în continuă creștere.
Până una-alta, eu m-am lămurit. Tot cu lama mă fac. De la o vârstă, chiar a ajuns să nu mai intereseze pe nimeni. Acum, de fiecare dată când îmi crește părul la loc după o zi-două, mă uit la el admirativ și mă gândesc că o duc bine. Dacă vreau să îl elimin, bine, dacă nu, nu – în fond, tot aia sunt. Îmi mai aduc aminte de el când dau peste comentarii pe Facebook ale compatrioatelor mele, care insistă în continuare că toate femeile ar trebui să aibă un buget pentru epilat. E, pe al meu îl dau pe cărți. Nu îmi supun corpul unor chinuri inutile doar pentru că vreau să fiu mai cu moț decât deja sunt. Îmi mai spun și cum tare bine m-aș integra eu la New York, unde oamenii nu se împiedică de lucruri mărunte când au munți de escaladat. Acolo, mi-aș etala, cosmopolită și cu nonșalanță tot ce creşte și ce stagnează, și vertical, și orizontal, iar părul lăsat să mi se desfășoare liber ar fi un semn de siguranță de sine, de auto-acceptare, de exprimare liberă, de lipsă de inhibiții inutile, de a avea lucruri mult mai bune și mai interesante de făcut cu mintea, banii și timpul meu, pe care mi le prețuiesc îndeajuns de mult încât să evit să mânuiesc, cu religiozitate, lame ascuțite în duș.
Lumea ar fi convinsă că sunt genul de persoană încrezătoare, sinceră și puternică, nicidecum una care să-și cenzureze viața în funcție de programarea la salonul de frumusețe – bine, nu că ar interesa pe cineva, ceea ce e un sentiment tare eliberator. Dacă tot visez, trec la planuri de viitor, îmi aranjez mental garderoba pe care o iau cu mine, mi-o așez în valiză, pe ținute, mă văd deja coborând din avion pe JFK, cu ochelari de soare mari, îmbrăcată cu geacă de piele neagră, în tricou gri și fustă albă, cloș, până la genunchi, de sub care îmi stau țepeni vlăstarii crescuți în timpul zborului de peste noapte. Sunt o cetățeană a lumii, frate. Stați că vin, țineți-vă de clișee! Dar dacă e frumos afară și știu că trebuie s-o iau pe jos de la Romană până la Universitate, cu o seară înainte bag lama.
Va las studiul complet menționat mai sus aici.
Pe Andreea Ilie o mai găsiţi aici şi aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Femeile mature vs femeile imature
Mama – în rolul principal al Eroului
Bijuteriile pentru bărbați – între tradiție, simbolism și stil personal
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
