Pierdut modestie. Urmare acestui fapt, mă înfoi toată asemenea unui păun care-și începe dansul de cucerire și mă autointitulez “Xena”. Am și fani.
Știu că puteți spune că deja sar calul (ca să nu folosesc chiar jargonul că asta-i “băgare de mână”), dar eu, una, așa mă autoîncurajez. Este felul meu de a-mi spune că sunt puternică și rezist. Și încă pot să trec de toate.
Haideți că acum deja chiar urlă după mine modestia pierdută. Nu cu o gură, ci cu șapte de la șapte capete de balauri și toate odată, nu succesiv ca la canon. Sau bâzâie precum cele șapte muște aflate într-un raid de paradă și apoi doborâte de croitorașul cel viteaz. Totuși, ca să fie o comparație mai drăgălașă, modestia pierdută devine uriașă cât toată dragostea celor șapte pitici pentru minunata lor Albă ca Zăpada la un loc.
Însă, cel puțin acum am curajul să spun în ce constă puterea mea: în ambiție, inconștiență, ceva istețime și multă iubire.
Xena zic, nu?! Sunt o puternică, da?! Și o luptătoare!
Păi, atunci cum Doamne, iartă-mă, imediat ce văd o imagine mai sensibilă mă străfulgeră ață-n “corazon”? Și-mi și dau instantaneu lacrimile!? Numa’ zic…
Sau imediat ce văd bucuria adevărată a cuiva, de exemplu a concurenților simpli de la diverse concursuri (de muzică sau alte talente), la fel de rapid mi se înnoadă lacrimile sub bărbie, de zici că-mi pun atunci basmaua pe cap (aș fi spus “chișchinăul”, dar DEX-ul l-a ratat). De altfel, pățesc asta în continuare, chiar dacă mă uit a 17-a oară la Pretty Woman.
Concluzia e că mi se activează glandele lacrimare (ca în controversata ipoteză, nu odată cu cele salivare ca la crocodili când își devorează prada) la bucuria celor din jur. Și vărs, fratele meu, lacrimi adevărate (nu vicleșuguri de crocodil) la fericirea celorlalți. Sunt atât de sensibilă?! E de bine, e de rău? Cine mai poate înțelege ființa omenească?
Citiţi şi Îţi vine să crezi?
Azi, la Catchy, scriam de teamă și curaj, ambele și amândouă gustate în același moment, la malul mării. Cu afundare, pierdere de echilibru și plăcere vinovată.
Antagonice situații.
Sunt omul extremelor? Dar trecerile bruște nu sunt bune pe termen lung. Exact ca la temperaturi. Pot dăuna.
Totuși, nu a exagerat cineva cu Agonia și Extazul în viața mea?
Dacă viața am transforma-o într-o linie (ca un fir de ață) și am întocmi un grafic cu ea, s-ar acoperi foaia cu linii oblice. Sus-jos/ sus-jos (jocul copilăriei, cu zaruri). Sau ar arăta ca imaginile stilizate ale unui EKG deraiat.
Woops! Stop! Nu. Nu e așa. Alții au trecut prin mult mai multe. Și mai grele. Așa că, “ciocul mic și joc de glezne” (așa era expresia aceea?)
Sunt și eu o muritoare. Simplă. Care nu va ridica niciodată piatra. Și care azi e fericită și trăiește clipa. După o noapte, îmi voi revedea copiii. Iar după încă două, voi ajunge la reședința mea modestă. De la bloc, din păcate, nu de la țară. No, că acum mă bântuie Semnal(e) “M”:
“Într-o nu știu care seară
Într-o nu știu care vară
Într-un nu știu care sat
Sub un nu știu care pat”
Și toate vor intra pe făgașul lor (până când?!). Poate pentru că am fost cândva pionier de frunte, nu? Şi am fost îndoctrinată cu “Tot înainte!”
Să privim mereu partea bună și frumoasă din orice. Cea mai bună variantă!
Guest post by Crinela Pop
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
