Am încercat în această carte alcătuită din texte de proză scurtă, de sine stătătoare, să readuc la viață crâmpeie din copilărie. Totodată am surprins și scene actuale din viața de zi cu zi, întâmplări cu personaje cât se poate de reale, care mie mi-au stârnit interesul și de aceea am ales să vi le împărtășesc.
Deși de sine stătătoare, povestirile au ca element comun timpul și trecerea lui ireversibilă. Dacă în copilărie el curge molcom, lăsându-ne să ne bucurăm în tihnă poate de cea mai frumoasă perioadă a vieții, pe măsură ce ne maturizăm acesta prinde un ritm frenetic, iar noi, se pare, va trebui să dăm dovadă de reale abilități pentru gestionarea lui, altfel riscând să pierdem esența și frumusețea vieții.
În trecerea lui, își lasă, nemilos, urmele chiar și pe cel mai frumos chip. Sau, din păcate, se oprește prematur, lăsându-l veșnic tânăr…
Povestirile sunt când vesele, când triste, însă, sper eu, la fel de emoționante și în care se vor regăsi mulți dintre cititori.
Copilăria din vremurile întunecate ale anilor optzeci e prezentată, totuși, în nuanțe vii: “Se zice și că vremurile acelea erau cam cenușii. Se poate. Dar lumea mea era, cu siguranță, o explozie de culoare și voie bună. Căci atunci când ești copil, nu prea îți pasă că trăiești în comunism. Și nici nu prea știi ce e acela un regim politic. Sau că ar putea să fie altfel. (…) Și, deși nu ieșisem niciodată din țară, nu mi se părea ceva imposibil, așa, ca părinților mei. Era ciudat ca ei să creadă asta, căci eu, dacă mergeam în port și priveam peste Dunăre, vedeam deja o altă țară…” (“Dacă avem noroc, îl mai întâlnim, măcar din când în când…”)
Iar dacă ar avea arome, copilăria, dar mai ales iernile ei, ar mirosi … a portocală: “Mirosul de portocală mi-a însoțit toate iernile. Chiar și pe acelea, de demult, din perioada comunistă, a bananelor luate “pe sub mână” și învelite în ziare, să se coacă… tocmai sus pe dulap. Bananele, din câte îmi amintesc, erau cam nesuferite. Se lăsau mult așteptate și stăteau sus, semețe, neînvrednicindu-ne prea des cu gustul lor. Portocalele, în schimb, erau prietenoase. Și, de aceea, poate că mirosul lor mi-e cel mai drag. Pentru că ele nu miros a fruct, ci pur și simplu a iarnă și a Crăciun. („Azi a mirosit a iarnă…”)
Poate că, odată ajunși adulți și încărcați cu tot felul de poveri, ar trebui să învățăm de la copilul care am fost, să mai strigăm, câteodată: “Piua!”
“Ce regulă simplă și binefăcătoare, unanim acceptată, concepută de copii! Atunci, de ce, oare, odată ajunși adulți uităm s-o folosim?! (…) Să oprim un timp “jocul”, la cerere și fără supărare, doar ca să ne tragem sufletul și să putem participa mai târziu, cu forțe proaspete, la diversele competiții inventate, cu multă pricepere de însăși…Viața.” („Piua!”)
Mai ales în copilărie, ființele cele mai dragi sunt mereu alături de noi, să ne îndrume: “Primul cuvânt, cel mai iubit din lume! În jurul vârstei de un an, toți copiii fac cea dintâi și cea mai frumoasă declarație de dragoste. Și, pentru că este de prisos să spună mai multe, probabil, cred ei, e de la sine înțeles că acest cuvânt adună în el toată iubirea de pe pământ. Și o oferă, cu simplitate și inocență, celei care le va călăuzi primii pașii prin viață.” (“Mama”)
Refrenul emisiunii interzise de radio, pe care o asculta bunicul, cu sufletul la gură, mi-a răsunat în minte toată copilăria. La fel de vii în memorie îmi sunt cuvintele șoptite, dar și refuzul celor mari de a-mi răspunde la unele întrebări: “Altfel, zilele copilăriei mele curgeau armonios. Doar serile de iarnă îmi păreau, uneori, cam plictisitoare. Pentru că bunicul, în loc să se mai joace cu mine sau să-mi spună povești, prefera să asculte radio-ul. Și nu doar că îl asculta cu mare atenție, dar nu-mi mai dădea voie nici să vorbesc, cât dura emisiunea lui preferată. Ca orice copil, încercasem să-l deturnez de la acest obicei care nu-mi plăcea deloc, însă erau singurele momente când îl vedeam supărat pe mine. Ba chiar, o dată s-a și răstit, încât s-a iscat o ceartă între el și bunica. Ea care, de obicei îl dojenea că mă răsfață prea tare, acum îmi luase apărarea:
– Tu nu înțelegi că e doar un copil?! Normal că se plictisește. Și apoi, n-o să schimbi tu lumea, dacă asculți în fiecare seară “Vocea Americii”. De ăsta nu o să scăpăm niciodată!
– De care ăsta? întrebam. Și iarăși se lăsa liniștea.” („Refrenul copilăriei mele”)
Înaintea mea, surorile mele fuseseră cele care le adresaseră astfel de întrebări… indiscrete părinților mei:
“– Mamă, ce sunt “decrețeii”?” întrebase Liliana într-o zi.
Și remarcase cum mama se fâstâcește să-i răspundă. (…)
Că erau „decreței” sau nu, copiii, odată apăruți pe lume, erau iubiți de părinții lor. Iar aceștia, firește, își doreau pentru ei o viață mai bună. Până atunci, singura grijă a celor mici era să învețe bine. Lecțiile le erau predate sub „privirea” președintelui țării, care le zâmbea, rece, din tabloul agățat deasupra tablei din sala de clasă. Același chip îl întâlneau pe fiecare primă pagină a manualelor de curs.
Învățătoarea Adrianei „mustăcise” și ea atunci când văzuse… mustățile răsucite, pe care sora mea i le desenase lui Ceaușescu, cu creionul, pe manualul de limba română. O luase deoparte, în pauză, o dojenise și o pusese să le șteargă. (…)
Ceaușescu le-a fost un altfel de Irod, căci el i-a obligat să se nască pe cei ce i-au adus pieirea…” (“Mamă, ce sunt decrețeii?”)
Tot în paginile acestei cărți întâlnim iubirea adolescentină, prima dezamăgire, dragostea în diversele ei forme:
„Nu toți oamenii au norocul de a trăi fiorii iubirii. Mai ales a celei adolescentine. Unora, însă, sorții le surâd și se îndrăgostesc chiar de mai multe ori în viață. Și totuși, poate cei mai norocoși sunt cei ce iubesc numai o dată…(…)
Am ajuns exact la timp să-l văd cum intră pe strada mea, mergând grăbit pe bicicletă. Mi-a vorbit precipitat, poate din cauza efortului. Sau doar a emoțiilor… Venise numai ca să-mi aducă un buchet de lăcrămioare. Albe, plăpânde, pure. Aidoma iubirii ce se înfiripa între noi, pe neștiute, în primăvara ultimului an de liceu. Atunci văzuse că înfloriseră și trebuise să mi le aducă numaidecât. Florile fuseseră culese din grădină, nu cumpărate pe câțiva creițari. Poate de aceea le prețuiam și mai mult. Dacă ar fi să păstrez o singură amintire de pe vremea când eram iubiți, cu siguranță ar fi aceasta. (…)
Nu costase treizeci de arginți, dar răzbătea din el mirosul trădării. Am vrut să îl arunc. Sau, cel puțin, să îi smulg spinii. Să alung, cumva, din camera mea prezența-i sfidătoare. Căci pe măsură ce iubirea mea murea, el continua, nepăsător, să înflorească.” („Dacă ar fi să păstrez o singură amintire de pe vremea când eram iubiți…”)
Dragostea neîmpărtășită este, și ea, un fel de a iubi…
“– Știi, îmi spune ea, îmi amintește de Omul de Tinichea, din Vrăjitorul din Oz. Cel care pornise în căutarea inimii. Numai că el, spre deosebire de prietenul lui Dorothy, nu și-a găsit-o niciodată. Până și cuvintele lui de ieri zăngăneau, asemeni cutiilor de tinichea pe care tinerii căsătoriți și le agață de mașini, în filmele americane.
Mă miră să o aud că zice asta, căci câteodată mă gândeam că nu realizează că, în toți acești ani, ea iubise pentru amândoi. Nu avusesem niciodată puterea să i-o spun. Și apoi, știam că din afară lucrurile se văd mult mai simple…
Continuă să-mi spună cum decursese întâlnirea lor din urmă cu o zi. Și mă revolt, căci parcă aud și eu zăngănitul vorbelor goale. Și îi simt inima pustiită. Mi-o închipui ca pe un fel de Venus din Milo, care, deși de data aceasta avea brațe, ele căzuseră inerte pe lângă trup, căci nu putuseră să-l mai cuprindă…
Îmi era milă de sufletul ei chinuit. Și parcă îmi mai era milă și de acest…”om de tinichea”, ce fusese condamnat să nu simtă vreodată iubirea…” („În toți acești ani, ea iubise pentru amândoi…”)
Poveștile copilăriei, ce păstrează încă ecoul glasului duios al bunicii, dar și poveștile de iubire, care nu seamănă niciodată una cu alta, se intercalează cu poveștile din viața de zi cu zi, viață care uneori ne surprinde și ne oferă lecții frumoase, chiar și în cele mai banale împrejurări.
Probabil cel mai interesant personaj, dar cu siguranță cel care pe mine m-a impresionat cel mai tare și care mi-a dat impulsul de a începe să scriu, de a-mi redescoperi o pasiune de mult uitată, undeva, în anii copilăriei, a fost bătrânul întâlnit în tren, într-o zi toridă a lunii lui Cuptor: “Trenul se oprește, iar el se îndepărtează încet, ajutându-se de baston, împreună cu noul lui prieten. Nu l-am întrebat cum îl cheamă. Nici ce meserie a avut în viață. Mi s-a părut că, oricum, nu contează. Avea acea aură a omului care impune respect, independent de funcții deținute sau de titluri. Era bunicul nostru, care nu mai murise în război, ci se întorsese să ne vorbească despre ororile lui. Și să ne impresioneze cu modestia sa de om simplu, cu vastele cunoștințe, nealterate de trecerea timpului. I-am făcut, totuși, o poză. Să mă conving, poate, că a fost aievea…” („Bătrânul din tren”)
Timpul nu iartă pe nimeni. Și totuși, cât de frumos este să remarci o femeie care își poartă anii cu demnitate, neîncercând să trișeze cu nimic… “S-a așezat la rând, cuviincios, neavând nicio intenție să “câștige timp”, așa cum făcuseră alții de prin preajmă. Deși tocmai ea ar fi avut, poate, cele mai serioase motive să o facă. Pentru că, din păcate, Timpul o câștigase pe ea. Ba mai degrabă o învinsese, având grijă, nemilos, să îi așeze pe față urmele lui… destul de firești, totuși, pentru o bătrână trecută de optzeci de ani. (…)
Mi-ar fi plăcut să știu mai multe despre ea. Sau poate că îmi e de ajuns să-mi închipui. Să mi-o imaginez, de exemplu, în urmă cu jumătate de veac. Câte priviri, probabil, întorcea pe atunci? Și, oare, câți bărbați au iubit-o?” (“Oare câți bărbați au iubit-o?”)
Și totuși, cel mai trist este când timpul își întrerupe curgerea prematur, iar cei dragi, cărora nu le-a fost îngăduit să-și petreacă mai multă vreme cu noi, vor continua să trăiască doar în amintirea noastră. Ei vor rămâne mereu tineri… “M-am cutremurat! Brusc, mi-au apărut în minte imagini de demult. Toate din Roma. Toate cu el. Jovial, energic, creativ. Și am realizat încă o dată că… să îmbătrânești e un privilegiu.” („Să îmbătrânești e un privilegiu”)
Iar dacă în copilărie mi se părea că războaiele se petrecuseră tare demult, că doar de aceea învățam despre ele la istorie, pe măsură ce am crescut am conștientizat că acestea continuau încă să ne afecteze, uneori chiar în mod direct. Și m-am întristat să aflu că cel de-Al Doilea Război Mondial fusese cauza pentru care eu nu mi-am cunoscut niciodată bunicul patern.
“O fotografie mică, alb-negru, puțin îngălbenită de vreme, ce îl înfățișa soldat, era singura amintire pe care o avea cu tatăl lui… Asta dacă o poză poate fi considerată amintire.
I-ar fi plăcut ca în imaginea pe care și-o proiecta în minte, în fiecare seară, la culcare, când își spunea rugăciunea, tatăl lui să nu fi fost îmbrăcat în haine militare. Și totuși, doar așa și-l putea închipui… cu hainele acelea care-l conduseseră la pieire și pe care copilul nu le putea suferi. Căci așa socotea el, că hainele militare fuseseră de vină că tatăl nu i se mai întorsese vreodată…(…)
Ar fi plâns oare mai mult după el, dacă l-ar fi cunoscut? I-ar fi lipsit mai mult mângâierea lui? Cum era să-i zici cuiva “tată”? Erau întrebări la care nu găsea răspuns. (…)
Îmi place să răsfoiesc, din când în când, albumele cu poze. Și, parcă cel mai mult îmi plac fotografiile vechi. Ochii îmi cad, întâmplător, pe poza soldatului.
Eram în anul al treilea de facultate și realizam că bunicul meu era mai tânăr decât mine. Ce straniu! Avea să rămână mereu tânăr…” ( „O fotografie mică, alb-negru, puțin îngălbenită de vreme, ce îl înfățișa soldat, era singura amintire pe care o avea cu tatăl lui…”)
Am atins, fără a intra totuși prea mult în detalii, teme actuale cu care ne confruntăm ca indivizi sau în comunitate: anxietatea și lipsa de sens, emigrarea, dezrădăcinarea sau atentatele teroriste care au dus la apariția unor “soldați ai mulțimilor”, ce încearcă să ne asigure securitatea și pe care îi întâlnim atunci când mergem în vacanțe peste hotare.
“- Alo? Ce mai faci? se aude de la capătul celălalt al firului vocea amicului meu, fost coleg de facultate, stabilit de ani buni peste hotare, ca mulți dintre prietenii mei.
Mă bucur de fiecare dată să-l aud. Ne punem la punct cu noutățile. Râdem, glumim, ne întristăm sau ne confesăm. Ne îmbărbătăm reciproc și ne dăm curaj să mergem mai departe, fiecare cu viața lui, care ni se mai intersectează, din când în când.
– Auzi, știi la ce m-am gândit zilele astea? Al naibii mi-ar mai plăcea să fiu prost…
Eu mă amuz. Nu pot să zic că nu-l înțeleg.
– Sau hai să nu zic “prost”, dar ”naiv”, “ignorant”, mai “sărac cu duhul”, așa cum zice Biblia. Pe bune, nici nu zic cuiva că am două facultăți.
– Și masterat, îl tachinez eu.
– Haha, da. Ia zi-mi, la ce m-ajută toate astea?! Că știi cum e, când vine “vijelia” de-ți întunecă gândurile și nu mai vrei s-o auzi nici pe maică-ta la telefon… Nu mai vrei să vezi pe nimeni. Și știi că n-are sens… Sau că, oricum, tu nu găsești vreunul.” („Atunci când ne-am oprit să mai sărim în bălți…”)
“Din păcate, din ce în ce mai mulți se pare că începem să îi înțelegem pe scriitorii simboliști. Și ne mai cufundăm, uneori, în trăiri bacoviene.
Poate că nu e nimic greșit în asta. Însă totul este să reușim să ne trezim la timp și probabil că ar trebui să ne luăm câteodată “piua”, ca în copilărie.” („Piua!”)
„În ziua când băiețelul s-a născut, mama a dat fuga la librărie și a cumpărat o mulțime de cărți de povești. Toate românești. Avea de gând să i le ofere în dar, atunci când sora mea îl va aduce pentru prima oară în țară. Să ia cu ei, astfel, la plecare o bucățică de Românie. Căci ea nu-și putea imagina cum nepoțelul ei ar putea să crească fără poveștile lui Creangă. A scris pe fiecare primă pagină câte un gând frumos, punând în rândurile ei toată dragostea de bunică.
Atunci când se hotărâse să plece, surorii mele celei mai mari îi păruse cea mai bună opțiune. Căci țara noastră nu prea avusese multe să-i ofere. Comunismul lăsase în urmă răni adânci, iar tranziția părea să pregătească o succesiune de “generații de sacrificiu”. Visul de libertate nu adusese cu el și un viitor mai luminos. Așadar, ea a lăsat în urmă o carieră de medic veterinar, dând-o la schimb pe meleaguri mai însorite. Avea să învețe, însă, ca toți românii care locuiesc în afara granițelor, că niciodată nu îți iubești mai mult țara, decât atunci când trăiești departe de ea…”( “Micul român”)
„Aniversarea Marii Uniri ne găsește, însă, cu o bucată de pământ mai puțin. Dar, mai ales, cu câteva milioane de suflete peste hotare, cu tot cu poveștile lor…
Țara noastră nu a pierdut, din păcate, numai pe cei aproximativ patru milioane de români care se cheamă… moldoveni. Ci încă pe atâția! Răspândiți prin toate colțurile lumii, în căutarea unui trai mai bun.
A rămas în urma lor pământul. Dar și casele pustiite, bătrânii și, de multe ori- copiii. Au plecat departe, însă se pare că, spre deosebire de calul din povestea noastră, care și el pleca atunci când simțea foamea, ei nu-și vor mai găsi vreodată drumul înapoi… acasă.” („A fost odată… în Moldova de peste Prut”)
„Căci timpurile au transformat, printr-o magie, crudă, de această dată, pe câțiva dintre frumoșii soldați de lemn, într-unii cât se poate de adevărați. Care se plimbă, sacadat, printre noi, vizitatorii târgurilor de iarnă de peste hotare, să ne ajute să avem, într-un fel ciudat, dar cât se poate de real… un Crăciun fericit!” („Soldățelul de Crăciun”)
Numele cărții l-am ales chiar la final. “Nu mai caut succesul” este ultima povestire pe care am scris-o. Și cum, pe revista online pe care mi-am publicat textele, în mod paradoxal , povestea lui Radu s-a bucurat de cel mai mare succes, pot spune că titlul cărții l-au dat chiar cititorii. Așa cum mărturiseam, “nu știu câți oameni s-ar simți mulțumiți cu acest nou mod de viață pe care-l alesese. La el, însă, funcționa de minune. Și, până la urmă asta era cel mai important.”
Probabil vine o vreme în viața fiecăruia dintre noi, când simțim că nu mai vrem să demonstrăm nimic nimănui. Și înțelegem că succesul, acest ideal urmărit cu înfrigurare, mai ales în prima parte a vieții, vine însoțit de multe renunțări, epuizare, lipsa timpului petrecut cu cei dragi, privarea de micile plăceri ale vieții, cum ar fi o simplă plimbare prin parc sau lectura în tihnă a unei cărți bune, ba chiar, în unele cazuri mai nefericite, chiar de pierderea sănătății. Uităm că scopul inițial al muncii era tocmai cumpărarea timpului liber. Iar în goana noastră după succes, uităm să fim fericiți.
“ – Am realizat acum vreo câțiva ani că, mai mult decât bani, îmi doresc timp. Timp pe care să-l petrec cu cei dragi. Sau, pur și simplu, timp doar pentru mine.(…)
– Ani de zile am muncit ca nebunul. Voiam să am mulți bani, case, mașini frumoase. Dar nu făceam decât să mă epuizez. Și nu mai reușeam să mă bucur de nimic. Nu mai aveam timp să citesc o carte, să mă plimb prin parc sau să merg la un spectacol de teatru.” („Nu mai caut succesul”)
Liniștea, împăcarea, căutarea propriei fericiri probabil că ar trebui să ne preocupe cel mai mult. Această căutare a fericirii, menționată în preambulul Declarației de independență a poporului american, dar pe care, iată ar trebui să ne-o asumăm cu toții, indiferent de continentul pe care ne-a fost hărăzit să trăim. E datoria noastră individuală să pornim în căutarea ei, asemeni personajelor Vrăjitorului din Oz. Și tot noi singuri trebuie să găsim formula care ni se potrivește cel mai bine. Pentru că, într-un târziu, atunci când timpul va fi iar îngăduitor cu noi, ca în copilărie, o să ne întrebăm, cu toții, asemeni lui Marin Sorescu: “Cum se numea drăcia aceea frumoasă şi minunată şi nenorocită şi caraghioasă, formată de ani, pe care am trăit-o eu?”.
Și tu poți scrie întâi pe catchy și să ajungi apoi scriitoare. Încerci? 🙂
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
