“Un bătrânel înalt şi uscăţel, cu ochi iscoditori, pasionat de aventură, a scris prima carte de vizită a României, cu mult timp înaintea prinţului Charles. Jacques-Yves Cousteau a dezvăluit lumii întregi, prin filmele sale, mirajul tărâmului sălbatic din Delta Dunării. „Este greu de crezut că mai există aşa ceva în Europa“, se minuna el.
Era 1991, la prea scurt timp după Revoluţie pentru ca traiul românilor să se fi schimbat simţitor. Totuşi, doar atunci, după căderea Cortinei de Fier, exploratorul francez Jacques-Yves Cousteau, în vârstă de 80 de ani la vremea aceea, putea să-şi ducă la îndeplinire proiectul la care visa: să descopere tainele Deltei Dunării, unul dintre ultimele locuri sălbatice din Europa. Nu într-una, ci în două expediţii, una în primăvara şi cealaltă în toamna lui ’91.
Jacques-Yves Cousteau. Sursa foto: Adevărul
„Weekend Adevărul“ a descoperit minunatele aventuri ale echipajului celui supranumit „Le Pacha“, „Comandantul“ adică, în apele şi prin stufărişul Deltei Dunării, văzute prin ochii omului de televiziune Radu Anton Roman, care i-a fost ghid, ai altor membri ai echipajului, ai celor care au trebuit să aprovizioneze vasul cu mâncăruri fine, şi ai lui Petre Roman, prim-ministru la vremea aceea. Povestirile vizitei oceanografului, cercetătorului şi producătorului de film conturează o imagine a României de la începutul anilor ’90, cu toate lipsurile de pe piaţă, cu mentalitatea oamenilor şi cu metehnele încă prezente ale comunismului.
Camembert, somon şi languste
Suntem, aşadar, în anul 1991, la sfârşitul lunii martie, pe o vreme numai bună de explorat canalele aproape sălbatice ale Deltei Dunării şi urmează ca vasul Jektoro (celebra navă Calypso a lui Cousteau nu încăpea pe canalele Dunării) să pornească în expediţie, cu comandantul Cousteau, căpitan neamţ, echipaj maghiar, specialişti din Franţa, Noua Zeelandă şi Cehia şi ghid român. Înainte de a ridica ancora, urmează, însă, şi prima grea piatră de încercare pentru partea română a echipajului, care trebuia să se ocupe cu aprovizionarea. Ghidul Radu Anton Roman ar fi trebuit să aducă pe vas, peste noapte, tone de provizii de care românii nici nu auziseră la vremea aceea. Omul de televiziune relatează, în jurnalul de călătorie „În Deltă cu Jacques-Yves Cousteau“, publicat în 2001, zece ani mai târziu: „Îmi dă o listă (o am şi azi, am păstrat-o ca pe un document despre întâlnirea dintre culturi, continente şi civilizaţii). O citesc. Mă apucă sughiţul. Băieţii ăştia-s nebuni!“.
Redăm lunga listă, doar pentru a sublinia diferenţele culturale uriaşe: benzină pentru bărci, 400 de litri, ulei de amestec Castrol, naval neapărat, 20 de litri, 500 de pâini, 1.800 de litri de apă minerală, plată, vin roşu, St. Emilion şi Margaux de preferinţă, 50 de kg de carne de viţel şi de pui, brânză, numai Camembert, 20 de kg de cartofi, orez, cu bob lung, ceapă, dovlecei şi roşii. „Auziţi, în România lui ’91, la Tulcea, la sfârşitul lui martie, sâmbătă seara, la ora zece şi 4 grade Celsius, să vezi şi să crezi că găseşti dovlecei şi roşii! Şi câte şi mai câte!“, completează gurmandul realizator TV. Lista continuă: păstrăv şi somon congelat, pepene galben şi struguri, mere, varză dulce, conopidă, ţelină, praz, vinete şi castraveţi, ouă proaspete, unt şi smântână, lapte la cutie, creveţi şi languste, ananas, banane şi mandarine, salată verde! „Totul în cantităţi navale, adică de la cincizeci de kilograme sau o mie de bucăţi în plus! Plus salamuri italieneşti, şunci englezeşti şi iberice, fileuri de ton, pateuri franţuzeşti, gemuri şi dulceţuri austriece, ulei de măsline, şi de sâmburi de strugure! Şi porumb cu bobul de lapte! Simt că mă apucă nebunia! Ce mama dracului cred ăştia?! Că sunt în halele Paris?“, se întreba Radu Anton Roman.
„Ce-i aia apă plată?“
Cum nu a fost loc de dat la întors, Radu Anton Roman a plecat, aşadar, în seara premergătoare pornirii în expediţie, în căutarea proviziilor sus-amintite. Salvarea lui, s-a gândit, trebuie să fie prietenul său Victor Iancu (78 de ani), om cu state vechi în Deltă, şeful Unităţii de Cazare şi Alimentaţie Publică din Tulcea la vremea aceea, iar acum director Navrom Tulcea. Victor Iancu îşi aminteşte cu drag de prietenul său, Radu Anton Roman, deşi în noaptea aceea în care l-a sunat de la un telefon public cu o lungă listă imposibilă, l-a înjurat „corespunzător vreme de cinci minute“, după cum scrie Roman în jurnalul de călătorie. „Am înţeles de ce în magazia navei proviziile trebuiau să fie în cantităţi industriale: din echipaj făcea parte prietenul meu Radu Anton Roman, care avea un apetit extraordinar. Când se apuca să mănânce, ţi se făcea şi ţie foame, chiar dacă luasei masa cu puţin timp înainte. Cu aşa multă poftă mânca. Şi modul în care prezenta mâncarea… era excepţional!“, relatează Victor Iancu.
Despre noaptea aceea, directorul Navrom îşi aminteşte: „M-a sunat noaptea să-i fac rost de fel şi fel de alimente. Am alergat cu el peste tot ca să facem rost de tot ceea ce avea el pe listă“. S-a împiedicat, totuşi, când pe lunga listă a citit „apă plată“. „Apă plată n-am. Da ce-i aia?“, l-a întrebat Iancu pe Roman. Râde şi acum când îşi aduce aminte că nu ştia nimic despre apa plată: de unde se ia sau de ce e nevoie de apă plată când există apă minerală. Un alt produs de care nu a reuşit să facă rost a fost brânza cu mucegai. „Un astfel de produs se găsea la vremea aceea doar la marile restaurante de lux din Bucureşti“, spune Victor Iancu.
După îndelungi căutări, în magazia navei a ajuns un alt soi de vin, iar ananasul şi bananele au fost înlocuite cu mere ionatane. A făcut însă rost de salam de Sibiu, şuncă de Praga şi alte produse luate pe sub mână şi plătite cât nu făceau. Imediat ce a fost rezolvată problema aprovizionării, vasul a ridicat ancora şi a plecat să cucerească şi ultimele ţinuturi sălbatice din Europa. Radu Anton Roman se temea ca nu cumva delta să-i dezamăgească pe marii oameni ai planetei. Ce putea să mai impresioneze pe cineva care a văzut Antarctica, s-a scufundat în Marea Roşie, a bântuit prin jungla Amazonului? Dar nu a fost să fie aşa. Omul de ştiinţă era fascinat de tot ceea ce vedea: sălbăticia locului, oameni, tradiţii. „Este greu de crezut că mai există aşa ceva în Europa“, spunea el.
Jacques-Yves Cousteau, la curăţat blidele
Ghidul a fost surprins atunci când a observat, după câteva zile, că pe nava lui Cousteau nimeni nu dădea ordine. Fiecare ştia ce avea de făcut. Participau cu toţii la stabilirea programului de a doua zi, dar şi la treburile domestice. „Pe Jektoro nu am auzit pe cineva dând sfaturi sau ordine. Dacă cineva descoperea că e ceva de făcut şi putea s-o facă, o făcea el, nu punea pe altul. Odată, când echipa era ocupată, însuşi Comandantul a strâns şi curăţat farfuriile. Şi totul părea simplu, firesc, nimeni nu i-a smuls servil blidele murdare din mână strigând «Lăsaţi, mă ocup eu asta nu-i de rangul dumneavoastră». Am avut mereu sentimentul că toţi JYC (n.r. – aşa îl alinta Radu Anton Roman), marinar, bucătar, mecanic, transmiţionist, ghid, oceanolog, administrator, reporter, se uneau într-un fel de piramidă în jurul operatorului, ridicându-l acolo unde trebuia pentru o maximă performanţă“, mărturiseşte el.
Jacques-Yves Cousteau alături de Radu Anton Roman. Sursa foto: Adevărul
Au bătut Delta Dunării în lung şi-n lat, au intrat pe canale nebătute, virgine, unde doar păsările sunt stăpâne, au dormit la lipoveni şi au intrat în bisericile lor. Au mâncat produse tradiţionale şi s-au rugat împreună pentru cei morţi. Au fost udaţi de ploi şi arşi de soare. Cu toţii s-au luptat cu ţânţarii, insectele care nu iartă pe nimeni. Ghidul le-a destăinuit distinşilor oaspeţi cum trebuie să ceară peşte de la pescari, unde totul se negocia. „Dacă te duci la poartă şi îi ceri să-ţi vândă peşte, ţi-ai pătat obrazul. Dacă negociezi o coadă de peşte sau peşte de-un borş, el va fi mândru să te ajute“, le-a spus el.
La cimitirul de bărci
În timpul expediţiei, au ajuns şi la cimitirul de bărci de lângă lacul Matiţa de la Mila 23. Sute de lotci răsturnate stăteau arse de soare şi bătute de vânt. Ele aparţinuseră unor pescari lipoveni care muriseră. Roman şi-a dezvelit capul. Văzând asta, şi Comandantul şi-a scos, din respect, boneta de pe cap, apoi a întrebat care este povestea bărcilor, unele pe jumătate putrezite, altele parcă urcate pe mal de curând. I s-a spus că este tradiţia ca ambarcaţiunile pescarilor care au murit să nu mai umble pe apă, ci să fie duse şi urcate pe promontoriu, unde să putrezească de la sine.
În altă situaţie, în drumul lor prin deltă au dat de o plasă nesemnalizată de prins peşte, lucru care a pus în pericol barca şi ocupanţii din ea. Foarte supărat, un membru al echipajului a scos atunci un cuţit pentru a tăia plasa. Roman l-a oprit, spunând că nu este bine ce face, întrucât peştele care s-a adunat în avă este mâncarea unei familii. „Să nu-ndrăzneşti“, i-a ordonat atunci şi Cousteau. Era lumea lipovenilor, trebuiau să se obişnuiască cu obiceiurile lor, să se descurce într-un loc unde nu existau reguli, ci doar lupta pentru supravieţuire. Echipa de pe nava de cercetare nu ştia obiceiurile locului şi nici ce are voie sau nu să facă şi nu de puţine ori s-a aflat în primejdie de moarte, după cum relata Radu Anton Roman în jurnalul său.
Tot în timpul primei expediţii, cea din martie, echipa s-a împărţit pentru filmări. Radu Anton Roman era pe canalul Sulina, când a văzut elicopterul echipei Cousteau care se rotea deasupra unei căpiţe de stuf. Şi-a dat seama că operatorul filma deţinuţii, lucru interzis. Radu Anton Roman a început să urle speriat, din instinct: „Nu trageţi, măi băieţi“, dar nu îl auzea nimeni. De urgenţă s-a urcat în barcă şi a urlat operatorului: „Mai repede“. Au zburat peste valuri. „Mi-au dat lacrimile, am aceeaşi senzaţie sfâşietoare din 22 decembrie, parcă sunt din nou la Universitate, cu şirurile de soldaţi înarmaţi în faţa noastră“, îşi aminteşte el tensiunea acelor clipe.”
Citiţi continuarea articolului aici.
Citiţi şi
Trois Couleurs: Bleu. Culoarea libertății?
