Eroina mea se numește Susin. O doamnă de aproximativ 50 de ani, zveltă, cu păr creț, scurt, zburlit, brunet, natural, cu ochi măslinii, expresivi și fericiți. O naivă, sinceră, binevoitoare… Pe scurt, învățătoare de clasele primare într-un orășel din Franța.
Obișnuiește ca în fiecare vacanță de vară să meargă pe o insulă din Grecia. Insula unde se află statuia lui Dionysos, o statuie colosală, din piatră, care zace la pământ, și pe care toți cei care o vizitează se urcă pe ea (hi-hi). Un ritual straniu, dar cu obiceiul nu te pui.
Susin are un apartament mic, cu o priveliște spre Marea Egee, una de vis. Aici, timpul pare că s-a oprit pentru ea, nimic, nicio evoluție: drumuri de țară prăfuite, căsuțe mici văruite, stuf și papură, pietre și multă liniște.
Ea și-a făcut o gașcă și împreună își petrec timpul în căutarea lui Aici și Acum. Se adună toți în fiecare dimineață. Doamna învățătoare își reia rolul și le vorbește ceva semenilor. Firește, o ascultă cu mare atenție, aproape înmărmuriți. Apoi, fac exerciții de yoga, merg pe plajă și cu toții caută ceva, fie petricele, fie alge, fie alte nimicuri. Apoi, se opresc și explorează “bijuteria” găsită, vorbesc ceva, se încruntă, filosofează un pic și apoi își reiau drumul spre explorare, trăindu-și fiecare clipă. Își propun diferite concursuri având găletușe, fărașe și fiecare își vede de treabă. Nu sunt gălăgioși, mai degrabă niște taciturni care comunică mai mult prin priviri.
După-amiază, Susin se desparte de grup și se îndepărtează cu canoea în mare. Departe, aproape că nici nu se mai vede. Oare ce-o fi în capul ei?
Citiţi şi Două lucruri pe care le-am învățat de la franțuzoaice
Revine, se salută cu senzualul “Bonjouuur” și zâmbește. Zâmbește tuturor. Zâmbește larg, vorbește apoi la telefon și povestește ceva cu entuziasm, apoi râde, pune mâna la gură, deschide videocamera și iar zâmbește, ridică sprâncenele, exclamă ceva, se miră… Atâta naivitate! Mi se pare ceva nefiresc în comportamentul ei firesc, natural, spontan. Nu o interesează că cineva o privește, o analizează, că tocmai un cârlionț i-a căzut pe frunte, sau că sprânceana e ciufulită și poate costumul nu este de firmă.
Mă întreb oare cum poți să mergi așa încât să-ți sară creții în toate părțile, să zâmbești aiurea și să fii fericit? Oare nu vrea să fie admirată, lăudată, complimentată?
Nu, ea nu are nevoie de toate astea. Ea pur și simplu trăiește… Și sincer mi-e dor de ea, de fericirea ei necondiționată!
Guest post by Tatyana Furtună
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Un alt fel de ‘cină de gală’ – The Menu
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
