Aseară am visat-o pe mama din Rapunzel. Aia rea, care o ține închisă în turn. Nu știu de ce, nici măcar nu am văzut filmul prea de curând. Altădată, ascultam melodiile din desene în mașină. Dar nu, de data asta nu a fost cazul. S-a întâmplat pur și simplu să o revăd în minte pe femeia aceea care se purta îngrozitor cu biata prințesă. O vrăjitoare, am spune. Dar dacă, m-am gândit eu de dimineață în timp ce fredonam “mother knows best“, dacă, de fapt, personajul ăsta încarnează doar o mamă normală, de adolescentă? Sigur, nu mama cu totul, ci doar “the dark side” din mintea mamei.
Până la urmă, ce e o mamă de adolescentă? O femeie care, statistic vorbind, a ajuns la vârsta la care începe să vadă primele semne de bătrânețe și care, indiferent cât de în regulă este cu ideea trecerii timpului, parcă tot și-ar dori pe undeva să-l oprească. Credeți-mă: dacă faceți parte dintre femeile care spun sus și tare că puțin le pasă de bătrânețe, ori nu sunteți încă suficient de bătrâne încât să vă afecteze – mai vorbim peste câțiva ani – ori aveți norocul să faceți parte dintr-un cuplu foarte activ care vă menține tinere în cuget și simțiri, vorba cântecului (dacă nu-l știți, clar sunteți prea tinere ca să vă intereseze bătrânețea).
Revenind însă la mama asta, a lu’ Rapunzel. Femeia nu e neapărat o cotoroanță. Înclin să cred că personajul are aceeași problemă ca multe dintre noi: îi e groază de momentul în care copilul va crește suficient de mare încât să vrea să plece de acasă. Și atunci inventează pretexte, imaginează pericole, doar-doar reușește să-l țină lângă ea. O să spuneți “păi, da, dar femeia aia o vrea pe Rapunzel ca să se servească de ea”. Asta îmi aduce aminte de o doamnă care făcuse primul copil ceva mai târziu, pe la vreo 37 de ani, și care îmi zicea “nu contează vârsta, atâta timp cât am copilul mic, mă consider tânără”.
Carevasăzică, când copilul crește, și mama îmbătrânește. Nu înseamnă neapărat că te uiți în oglindă și te deprimi. Ci că undeva, pe dinăuntru, când puiul nu mai e mic și bun de luat în brațe, parcă s-a terminat și tinerețea ta și mai ales sursa aceea de iubire necondiționată cu care te-ai obișnuit atât de tare. Iar asta doare.
Citiţi şi Sâmbătă, la mama
Îmi aduc aminte că eu am trăit un fel de dramă pe dinăuntrul meu când Ana a început școala. Mi se părea că de acum gata, nu mai are nevoie de mine, că nu mai e “a mea”. Aproape un an și ceva m-am simțit complet fără rost, o voiam mică și nebunia este că ea era de fapt, încă mică. Doar că eu nu reușeam să o mai văd așa. Eu mă vedeam doar pe mine, cum trebuia să încep să fac față provocărilor unei noi vârste. O vârstă în care nu mai eram eu centrul universului ei. Adolescența este despre ea. O știu și eu și, fiți siguri, o știa și mama lui Rapunzel. Dar noi, femeile, când suntem pe punctul să simțim că pierdem iubire, riscăm să devenim extrem de agresive. Ne agățăm cu putere, chiar și cu riscul de a face rău. Chiar și cu riscul de a ne simți vinovate după aceea. Asta nu înseamnă că suntem mânate de rele intenții. Ci doar speriate. Și atunci ne prefacem că “știm noi mai bine”.
Pe Ioana o găsiți și aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Mama – în rolul principal al Eroului
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
