Dintr-un tată oltean și o mamă ardeleancă, noi am ieșit bucureștence. Mama și tata se mutaseră în București pentru un vis: copiii lor, nenăscuți încă, să meargă la facultate. Erau aşa de tineri și habar n-aveau pe ce lume sunt, dar știau ce trebuia să se întâmple peste vreo 20 de ani! Și uite așa au ajuns în capitala țării ei doi: o fetiță de 21 de ani și un puști de 23. Plus un grăunte în burtică.
Grăuntele avea sa se transforme într-o minune blondă cu ochi albaștri, soră-mea cea mare, Ilinca. Au botezat-o așa în amintirea bunicii pe care tata o pierduse pe când avea 14 ani și pe care o iubise din tot sufletul. Până să se dezmeticească ai mei cum e cu Bucureștiul acela, am apărut și eu. M-au numit Maria, în amintirea celeilalte bunici, să nu se supere nimeni!
Mama și tata erau doi copii cu doi copii într-un oraș mare și necunoscut!
Știe numai bunul Dumnezeu cât de greu le-a fost, noi sigur nu am știut! Am crescut fericite și fără de griji. Iar ei nu uitau niciodată să se întoarcă de unde plecaseră. La început, el trăgea spre satul oltenesc de peste dealurile Gorjului, iar ea, mândră ca orice ardelean, alegea întotdeauna satul transilvănean de pe lângă Sebeș, Alba. După câțiva ani, olteanul se “ardelenizase” şi acceptase, un piculeț resemnat, că satul ei era mai frumos decât al lui şi că fetițele erau mai fericite acolo.
Nu mai știu care sunt primele mele amintiri de la “țara” din Ardeal, cu siguranță eram foarte micuță. Dar știu că mai în fiecare vară, împreună cu soră-mea, ajungeam la bunici și rămâneam acolo până la sfârșitul verii. Din prima zi, pantofiorii și rochițele bune de București dispăreau într-un dulap, la păstrare, iar noi ne transformam ca prin magie.
Adun acum, aici, întâmplările acelor vacanțe magice, în amintirea bunicii, bunicului, mătușii Mărioara, unchiului Nicușor și a tuturor celorlalți, se știu ei care, oriunde s-ar afla, pe pământ sau mai sus, printre îngeri! Sper ca acolo, în ceruri, să zâmbești, mamă dragă!
Prima poveste: Gâștele
Într-o dimineață, bunica mi-a spus în grabă: “Măriucă, cochilă dragă, dă și tu drumul la gâște!” Știam eu că în fiecare dimineață gâștele plecau, dar niciodată până atunci nu fuseseră responsabilitatea mea! Așa că am hotărât imediat să am mare grijă de ele. Am deschis larg poarta către uliță, îndemnându-le sa iasă. Cunoscătoare, s-au îndreptat spre ieșire într-un alai vesel și zgomotos. Le aud şi acum. Ieșite din curte, și-au continuat drumul liniștite, semn clar că știau ce au de făcut. Iar eu, pe deplin conștientă de importanța rolului căpătat, le-am urmat până la râulețul care străbătea satul, nu prea departe de casa bunicilor. Eram foarte atentă să nu care cumva să le pierd. Dar să vezi comedie, la râu ne-am întâlnit cu alte și alte gâște, toate albe, gureșe și grăsunele! Toate semănau leit!
“O, Doamne, care sunt gâștele noastre? Eu ce fac acum? Fără ele nu mă pot întoarce acasă!”. Nedumerită și puțintel speriată, m-am așezat pe iarbă să le păzesc mai departe deși, se vedea treaba, păzeam gâștele tuturor! De cine le păzeam habar nu aveam, dar știam că trebuie să-mi duc misiunea până la capăt! Gâștele se bălăceau fericite, soarele urca tot mai sus pe cer, iar eu mă întindeam tot mai confortabil pe iarbă, încercând să evit găinațurile care mă înconjurau. Eram în mijlocul satului, între două drumuri, lângă apa unde gâștele mele, precum gâștele celorlalți, petreceau de minune.
Auzeam în depărtare vocile oamenilor care treceau pe drum, căruțele care traversau anevoios podul de lemn, vechi de pe vremea lui Pazvante Chiorul. Și uite așa, ușor, ușor, am adormit, făcută colac ca un nou născut.
Nu știu cât am dormit, dar îmi amintesc cu precizie cum în somn am simțit o prezență, o umbră ce îmi acoperise obrajii încinși de soare. Desprinsă din dulceața somnului, am început încet-încet să deschid ochii și… l-am văzut! Imens, cu un rât enorm, la câțiva centimetri de fața mea, mă mirosea nedumerit. Ce grozăvie! O sperietură soră cu moartea mi-a străbătut trupușorul și, nici eu nu mai știu cum, în câteva secunde eram în brațele bunicii urlând din toți rărunchii: “Mă mănâncă porcul, bunăăăă, mă mănâncă porcuuuuuuul!!!”
Citiţi şi Punctul de strajă al copilăriei
Buna strângea în brațe fetița încinsă de soare, leoarcă de transpirație, cu inima bătându-i să sară din piept, care fugise de pericolul de moarte cu o viteză demnă de recorduri mondiale. Şi încerca să înțeleagă ceva:
– Ce spui tu acolo, cochilă? Ce porc, cum să te mănânce? Pe unde ai umblat, Măriuco? Arzi toată, hai liniștește-te, ești cu bună-ta acum!
– Porcul, bună, mare și urât tare! Gâștele… nu mai știam care-s ale noastre, trebuia să le păzesc, am adormit, nu mai știu. Ce frică mi-a fost, bunicăăă…
Am suspinat adânc și, cu cinci rânduri de lacrimi pe obraji, m-am lipit de pieptul ei. Gata, eram în siguranță, nici o lighioană din lumea asta nu se punea cu buna mea!
– Da’ ce treabă ai avut tu să stai cu gâștele acolo? Și ce ai făcut? Ai adormit? În mijlocul satului? Vaaai, tu cochilă, te-o fi văzut cineva, ce-o fi zis lumea, că ești a nimănui?
Mă uitam cu gura căscată la bunica și nu mai pricepeam nimic! Nu ea îmi spusese să dau drumul la gâște? Ș-acum râde de mine? S-aștepte mult şi bine să mă mai ocup eu de gâștele ei! Nici vorbă, e prea periculos!
De-aş fi știut că “a da drumul la gâște” însemna doar să deschid poarta înspre uliță! Și că de acolo gâștele se pricepeau ele foarte bine să ajungă la apă și tot așa și să se întoarcă acasă! Cum să le trebuiască lor paznic? Cu atât mai mult o copiliță prăpădită de la București! Nici un copil din sat nu ar fi fost atât de prostuț ca mine și ar fi râs cu gura până la urechi să fi auzit pățania mea. Era clar, multe nu știam, dar cu siguranță eram dornică să ajut cu orice preț! Iar acolo, la intersecția dintre două drumuri, lângă râu, în mijlocul satului, nu mai dormise nimeni înaintea mea. Poate doar vreun bețiv, rușinat prea tare să meargă acasă!
Guest post by Nora Cosmin
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
