„The Year of Magical Thinking” este o carte despre moarte mai tulburătoare decât o autopsie și a fost dedicată de scriitoare persoanelor pe care le-a iubit cel mai mult în viață, soțului și fiicei ei, John și Quintana. Am avut senzația că nu citesc această carte ca un cititor, în acel obișnuit raport de apropiere, ci ca un străin care e poftit aleatoriu, de pe stradă, în cele mai intime colțuri ale unei familii dispărute pe neașteptate, uneori jenat și îngrozit, alteori voyeur și impertinent.
Nu este o altă carte despre moarte; Joan Didion a gândit-o ca pe o <investigație jurnalistică> despre moarte; a scris despre moartea iubitului ei nu „în calitate de” iubită, ci de reporter. Abia la sfârșit conchizi că nici nu poți scrie altfel onest despre o moarte atât de personală. Reportajul este prisma ideală prin care cred că trebuie citită „The Year of Magical Thinking” și cea care îi dă incredibila forță pentru modelarea individualului în universal, totul în preajma lividității. Cartea lui Joan Didion trece de întunecimea impenetrabilă a ochilor, semn al morții finale, dincolo de care nici o lumină nu mai „vede”, chiar dacă poarta către lumea de dincolo nu stă deschisă mai mult de o bătaie de inimă.
Joan Didion împreună cu fiica ei, Quintana
„Life changes in the instant. You sit down to dinner and life as you know it ends”: e un început care te lovește cu insistență și violență. În seara când Joan pregătea cina, soțul ei, așezat la masă, a rămas înțepenit într-o poziție de film de groază. Joan s-a răstit la el să nu se mai prostească, să nu mai facă asta. Dar nu a primit nici un răspuns. În cea mai normală zi din viața lor, soțul ei a făcut infarct. Până a ajuns ambulanța, corpul lui deja intrase în stadiul de dezintegrare a țesuturilor. Te cuprinde o furie neputincioasă, este o durere care dislocă mintea și corpul. Suferi de „inimă rea”, îi spunem noi.
Puține sunt cărțile care au la bază plângerea pricinuită de moarte, asta pentru că e un sentiment foarte greu de organizat. Confruntați cu un dezastru subit, ne dăm seama cât de obișnuite au fost circumstanțele în care s-a întâmplat inimaginabilul: „ziua obișnuită de duminică” în care a început primul Război Mondial, „frumoasa zi de septembrie” în care au căzut turnurile gemene. Nimic nu anunța că avea să se întâmple ce s-a întâmplat.
În șirul birocrațiilor spitalicești, cea mai sensibilă și dificilă procedură de după moartea unui pacient este considerată întrebarea legată de autorizarea autopsiei. Conform mai multor studii, medicii înșiși suferă stări de anxietate însemnate când se ajunge la această „etapă”. Joan a fost de acord, având prea bine în minte imaginea unui autopsiat: pieptul desfăcut ca la măcelărie, fața jupuită. Avea nevoie să știe cum, de ce și când a murit omul care îi termina gândurile.
Când încă își refuza că soțul ei nu mai există (refuzase să îi doneze pantofii; ca să se poată întoarce, și-a spus că trebuie să aibă cu ce să se încalțe), Joan Didion este lovită de încă o tragedie: fiica lor suferă un accident cerebral în drum spre înmormântarea tatălui ei și în mai puțin de doi ani moare și ea. Aflată în spital, trecută printr-o operație complicată pe creier, Quintana o întreabă pe mama ei dacă crede că va supraviețui. Joan îi răspunde: „Cu siguranță”. Așa cum i-a răspuns și mama ei când, la 20 de ani, Joan a aplicat pentru postul de editor la revista Vogue: „Cu siguranță vei reuși”. Quintana a fost fiica ei adoptată, pentru că Joan nu a putut avea copii. A fost abandonată la o maternitate, fiind înregistrată sub două cuvinte sterile: „No information”. „Acesta trebuie să fie copilul meu”, a fost sigură Joan, acum vinovată că nu a putut avea grijă de copilul care i-a fost încredințat spre ocrotire.
Joan scrie destul devreme că „anul gândirii magice”, un titlu de o precizie jurnalistică (o să explic de ce pentru ea a fost un an și nu mai mulți ani), a început în ziua când soțul ei a murit. Mi s-a părut perfid și necinstit să descrii astfel drumul văduviei. Am greșit. Este perfect. Așa cum l-am citit eu, anul gândirii magice a fost anul în care Joan a încercat să împiedice ca soțul ei să devină o fotografie înrămată pe noptieră. Când moare cu adevărat un om? Când moartea lui devine mai puțin imediată, mai puțin aproape, mai puțin exactă.
Tot ce a făcut Joan în anul de după moartea lui a fost să îl mențină, ca prin magie, în centrul vieții ei (în fiecare zi încerca să își amintească ce au făcut în aceeași zi a anului trecut, când încă era în viață). Anul gândirii magice se termină pe 31 decembrie 2004, prima zi pe care Joan o trăiește singură, pentru că oglinda trecutului nu mai are ce să reflecte (John moare pe 30 decembrie 2003). Este prima zi care anunță că „centrul nu va mai rezista”.
Joan mărturisește că singurătatea neamestecată cu nimic e atunci când nu mai ai pe cine să lași în urma ta. Ajunsă la 34 de kilograme, văduvă și cu un copil aflat în drumul iminent spre moarte, Joan renunță să mai poarte sandale. Fragilitatea ei devine practică și rațională. I se par prea riscante; dacă se va împiedica, nu are cine să o ducă la spital. Nu are cine să o aștepte acasă ca să o îngrijească. Pe timpul nopții, lasă becurile aprinse în casă. Orice accident îi va îngroșa și mai mult singurătatea.
„The Year of Magical Thinking” ne face să înțelegem că pentru cei din afară moartea este doar o moarte supusă unor reguli, unor norme. Este îngrozitor să fii singur tocmai pentru că povestea ta nu va trece de capitolul „Despre regularizarea unei morți”. Joan Didion s-a luptat ca <prezența> soțului ei să nu se oprească la ora decesului notată de paramedici și nici măcar după publicarea necrologului. În carte nu apare cuvântul „iubire”, însă tot efortul ei converge către mărturisirea cea mai aproape de adevărata iubire, din câte pot fi exprimate. Joan Didion nu a vrut să își ducă restul vieții ca un caz special, ca cineva care nu poate să funcționeze pe cont propriu. „The Year of Magical Thinking” este o carte scrisă de o femeie radical separată de majoritatea ideilor incitante pentru ceilalți, o femeie pentru care scrisul a ajuns irelevant, iar lumea pe care ea a înțeles-o nu mai există. Este cel mai fondat lucru să se spună că Joan Didion a redefinit ceea ce înseamnă „a avea caracter”.
Joan Didion, scriitoare-cult, încă este în viață (are 84 de ani), ca un monument indestructibil de integritate.
Update: Joand Didion a murit la 87 de ani, pe 23 decembrie 2021.
Mai jos, un fragment. Cartea poate fi comandatâ de aici.
Acum, când scriu asta, este după-amiaza zilei de 4 octombrie 2004.
În urmă cu nouă luni și cinci zile, în seara de 30 decembrie 2003, în jurul orei 21:00, în timp ce ne așezam să luăm cina în livingul apartamentului nostru din New York, se pare că soțul meu, John Gregory Dunne, a suferit un incident coronarian masiv, care i-a provocat decesul.
Singurul nostru copil, Quintana, era inconștient de cinci nopți în secția de terapie intensivă Singer a centrului medical Beth Israel, pe atunci un spital pe East End Avenue (a fost închis în august 2004) cunoscut ca Beth Israel North sau „vechiul Spital al Doctorilor“; ceea ce părea un caz de gripă de decembrie suficient de sever ca s-o facă să ajungă la camera de gardă de Crăciun degenerase într-o pneumonie urmată de șoc septic. Aceasta este tentativa mea de a încerca să înțeleg ceva din perioada care a urmat, săptămâni și apoi luni care au desființat orice idee fixă aș fi avut despre moarte, despre boală, despre probabilitate și șansă, noroc și ghinion, despre căsătorie, copii și memorie, despre durere, despre modurile în care oamenii se împacă sau nu cu ideea că viața se sfârșește, despre fragilitatea sănătății minții, despre viață însăși.
De când mă știu, am fost scriitoare.
Chiar și în copilărie, cu mult înainte de a începe să public, trăiam cu sentimentul că sensul lucrurilor stătea în ritmurile cuvintelor, ale propozițiilor și frazelor, o tehnică de suprimare a tot ce credeam sau gândeam în spatele unei fațade din ce în ce mai impenetrabile. Scriu așa cum sunt sau cum am devenit, deși în acest caz mi-aș fi dorit să am, în loc de cuvinte și ritmurile lor, o cameră de tranșare echipată cu Avid, un sistem digital de editare cu care aș fi putut să închid o bucată de timp doar atingând o tastă, să vă arăt simultan toate cioburile de memorie care îmi vin pe moment, să vă las să alegeți cadrele, expresiile imperceptibil diferite, lecturile alternative ale acelorași rânduri. Sunt în situația în care, pentru a afla sensul lucrurilor, am nevoie de mai mult decât cuvinte. Am nevoie ca orice cred sau gândesc să fie inteligibil, fie și numai pentru mine.
2.
30 decembrie 2003, o zi de marți.
Am văzut-o pe Quintana la terapie intensivă, la etajul șase al spitalului Beth Israel North.
Am venit acasă.
Am discutat dacă să ieșim undeva la cină ori să mâncăm acasă.
Am spus că aș aprinde focul, am putea cina acasă.
Am aprins focul, am început să pregătesc cina, l-am întrebat pe John dacă vrea ceva de băut.
I-am pregătit un scotch și i l-am dus în living, unde stătea ca de obicei, în fotoliul de lângă șemineu, citind. Era o carte de David Fromkin, o ediție legată în piele a volumului Europe’s Last Summer: Who Started the Great War in 1914?
Am terminat de pregătit cina, am pus masa în living unde, atunci când eram singuri, mâncam lângă șemineu. Am întețit focul, focurile erau importante pentru noi. Am crescut în California, eu și John am trăit acolo împreună douăzeci și patru de ani, ne încălzeam casele aprinzând focul în șemineu. Chiar și în serile de vară, după ce se lăsa ceața. Focul însemna că suntem acasă, că am închis cercul, că suntem în siguranță peste noapte.
Am aprins lumânările. John a cerut al doilea pahar înainte de masă. I l-am dat. Ne-am așezat. Eram ocupată să amestec salata.
John spunea ceva, apoi a tăcut.
La un moment dat, în secundele sau minutul dinaintea tăcerii, m-a întrebat dacă i-am pus în al doilea pahar scotch single-malt. I-am răspuns că nu, am pus din același scotch ca la primul pahar. „Bine“, a spus el. „Nu știu de ce, dar nu cred că trebuie amestecate.“ Într-un alt moment din secundele sau minutul acela a vorbit despre Primul Război Mondial ca evenimentul crucial din care s-a revărsat mai apoi tot restul secolului XX. Nu mai știu despre ce discutam, scotch sau Primul Război Mondial, în clipa în care s-a oprit din vorbit.
Îmi amintesc doar că mi-am ridicat privirea. Mâna stângă îi era ridicată, iar el încremenise. La început am crezut că face o glumă nereușită, o încercare de a face suportabilă o zi dificilă.
Mi-aduc aminte că am zis nu face asta.
Când nu mi-a răspuns, primul meu gând a fost că începuse să mănânce și se înecase. Îmi amintesc că am încercat să-l ridic în scaun pentru manevra Heimlich. Mi-aduc aminte de trupul lui prăbușindu-se greoi în față, mai întâi peste masă, apoi pe podea. În bucătărie, lângă telefon, aveam lipit un cartonaș cu numerele ambulanței de la spitalul Presbyterian din New York. Nu lipisem cartonașul acolo în anticiparea unui moment ca acesta. Îl pusesem acolo în cazul în care cineva din clădire ar fi avut nevoie de ambulanță.
Altcineva.
Am sunat la unul dintre numere. Un dispecer a întrebat dacă mai respiră. Am spus veniți odată. Când au ajuns paramedicii, am încercat să le spun ce s-a întâmplat, dar, înainte să termin, transformaseră în cameră de urgență zona din living unde zăcea John.
Unul dintre ei (erau trei, poate patru, nici la o oră după n-aș fi putut spune câți) vorbea
cu spitalul despre electrocardiograma pe care părea că o trimiseseră deja. Altul deschidea
prima sau a doua dintre multele seringi. (Epinefrină? Lidocaină? Procainamidă? Numele îmi vin în minte, dar n-am idee de unde.)
Îmi amintesc spunându-le că poate s-a înecat.
Au desființat ideea cu o mișcare din mână: căile respiratorii erau libere.
Păreau să folosească acum padele pentru defibrilare, o încercare de a-i stabiliza ritmul cardiac.
Au obținut ceva ce părea o bătaie de inimă obișnuită (sau am crezut că e așa, am tăcut cu toții, a fost o zvâcnire bruscă), au pierdut-o și au luat-o de la capăt. „Fibrilează încă“, țin minte că a spus cel de la telefon. „FV“, a spus cardiologul lui John a doua zi, când m-a sunat din Nantucket. „FV ar fi trebuit să spună. V de la ventriculară.“
Poate au zis „FV“ sau poate că nu. Fibrilația atrială nu provoacă neapărat sau imediat stop cardiac. Cea ventriculară da. Poate că ventriculară a fost.
Mi-amintesc că am încercat să-mi ordonez în minte ce avea să urmeze. Din moment ce aveam un echipaj de ambulanță în living, următorul pas logic era plecarea la spital. Mi-am dat seama că ei ar putea decide asta în orice clipă și eu nu eram gata.
N-aveam la îndemână tot ce trebuia să iau cu mine. Urma să pierd timpul, să fiu lăsată în urmă. Mi-am găsit geanta, un rând de chei și o fișă făcută de medicul lui John. Când m-am întors în living, paramedicii se uitau la monitorul așezat pe podea. Nu puteam vedea ecranul, așa că le-am privit fețele. Țin minte că se uitau unii la alții. Când au decis să ne mișcăm, s-a întâmplat foarte repede. I-am urmat la lift și i-am întrebat dacă pot să-i însoțesc. Au spus că targa coboară mai întâi, eu aș putea veni în a doua ambulanță. Unul dintre ei a așteptat cu mine ca liftul să urce înapoi. Când noi doi ne-am urcat în a doua ambulanță, cea cu targa pleca din fața clădirii. Distanța de la noi la Spitalul New York este de șase străzi. Nu-mi amintesc sirenele. Nu-mi amintesc traficul. Când am ajuns la intrarea de la urgențe, targa dispărea deja în clădire. Un bărbat aștepta în drum. Toți ceilalți purtau echipament medical. El nu. „Este soția“, i-a zis șoferului, apoi s-a întors către mine.
„Sunt asistentul social“, a spus și cred că atunci am știut.
Citiţi şi