Parfumul florilor de tei… îmi aduce atât de mult aminte de copilărie… Undeva, acasă la bunici, acolo am fost cea mai fericită. Tataie, el mă iubea enorm. Nu cred că era copil în jurul blocului care să nu îl fi iubit pe tataie și care să nu îl fi strigat de câte ori îl vedea. Tataie iubea copiii și copiii pe tataie, iar eu îl iubeam mai mult decât orice pe lume. Primii ani din viață petrecuți la bunici au fost cei mai fericiți, deși eram un copil care tânjea după dragostea părinților. Am fost mereu acel copil rebel care făcea „boacăne” una după alta doar, doar-doar va atrage atenția asupra lui și va primi iubirea de care ducea lipsă.
Decembrie 1989. Eram un copil și nu înțelegeam nimic din ce se întâmpla în jurul meu. Îmi amintesc doar întunericul.
Aud mereu legat de tot ce s-a întâmplat atunci lucruri precum „i-au ucis copilul, mi-au ucis părintele care striga libertatea, mi-au ucis fratele care îmi voia binele”. Au vrut să mă ucidă pe mine, au vrut să îmi ucidă sora pentru că eram copii și puteau să o facă…
Cineva acolo sus mă iubește mult, știu! Și ne-a salvat!
Îmi amintesc întunericul. Era seară, iar mama a venit speriată și îngrozită și ne-a luat în brațe, ne-a învelit în pături și am plecat în grabă. Mult timp nu am înțeles de ce? De ce groaza și teroarea din ochii ei? De ce am fugit așa, în miez de noapte, departe, departe de casă? Unde e tata?
Uneori adoram să fie departe de noi. Era rău. Era rău cu mine. Și pe cât încerca el să mă crească cu disciplină de „securitate”, pe atât de rebelă și încăpățânată eram eu. Și, wow, mi-o luam mereu. Indiferent ce făceam. Că sorbeam supa. Că nu veneam în casă când mă striga. Că am omis o scamă din multele ce trebuia să le adun de pe covor, ca să învăț ce înseamnă disciplina. Că îmi era frică să merg în camera unde nu era lumina aprinsă. Că x sau y chestie. Şi, da, tata a fost un securist. Unul de-ăla rău. Rău cu oamenii. Rău cu noi. Dar totuși era tata…
Nu am înțeles mult timp de ce au râs și, în același timp, au plâns toți în jur, uitându-se la televizor. Nu am înțeles de ce stăm așa mult departe de casă. De ce întreabă pe ascuns la telefon dacă unul trăiește sau altul a murit?
Mi-a fost mereu frică de întuneric, dar după noaptea aceea în care am fugit în miez de noapte am rămas cu coșmaruri și cu un tată mai rău și mai frustrat că a pierdut jobul. Că nu mai e „the boss”. Și toată acea frustrare și-o vărsa pe noi.
Am fost atât de fericită când tata nu mai era, după divorț. Nu mă mai putea bate și umili. Și am rămas cu mama, dar nu a fost deloc ușor. Mama a fost mereu mândră și a vrut sa rupă gura lumii că se descurcă, că se descurcă singură, însă era epuizată. Am auzit, copil fiind, multe chestii, iar toate au rămas în subconștient și le-am proiectat ulterior în viața de adult. Teama de implicare emoțională. Dădeam vina mereu pe celălalt că nu se implică, deși eu însămi nu eram capabilă de implicare totală. Teama de sărăcie, de lipsa banilor, deși am avut suficienți cât să ducem o viață normală. Teamă de singurătate, teama de abandon, teama că nu sunt suficient de bună pentru a face ceva, teama că sunt prea urâtă să mă placă vreodată cineva…
Toate, dar absolut toate, le-am cules și luat cu mine de mică. Mult timp, prea mult timp, am crezut că este ceva în neregulă cu mine. Multe dintre relațiile pe care le-am avut ori au fost superficiale, ori iubeam ca o nebună și ei erau undeva departe, în alt univers, poate chiar în altă galaxie, iar eu mă luptam din răsputeri să îi „țin” lângă mine. Târziu am înțeles că nici unul dintre cei care au fost lângă mine nu mi-au vrut răul sau să mă folosească, ci pur și simplu eu i-am atras lângă mine. Sunt o persoană care vine dintr-o familie „disfuncțională”, unde nu am învățat ce este iubirea și respectul între două persoane. Totul era forțat. De fapt, acum după ani am înțeles că viața este altfel. Nici nu pot să descriu în cuvinte cât îmi iubesc mama și familia, dar am nevoie de timp, de acceptare. De timp să accept că tot ce au făcut, au făcut în limita a ceea ce au putut și au învățat la rândul lor. Și am înțeles, și am ales că vreau să rup toată această durere trans-generațională în care femeia, mama, suferă și rabdă și se sacrifică pentru copil. Nu, nu există așa ceva! Am ales să fiu mai întâi eu fericită și să mă iubesc pe mine, pentru a putea să îi arăt copilului meu ce înseamnă fericirea și iubirea și respectul.
Mereu m-am gândit că iubirea și fericirea reprezintă exclusiv bucuria și fericirea din ochii celuilalt și tot ceea ce este important pentru el. Asta am învățat când eram copil. Adică femeia face treabă, mâncare, muncește, crește copii și are grijă de bărbat. Serios? Și de ea cine are grijă? Ea ce primește? Nu vreau să îi las „moștenirea” asta copilului meu. Nu vreau să mă vadă ca pe o mamă frustrată, nefericită și neiubită, care nu a făcut altceva decât să se „sacrifice” pentru copil și să nu își caute propria fericire. Prefer să îi arăt doi adulți care, deși se separă, rămân părinți și sunt și fericiți. Măcar are un tată care, chiar dacă nu va mai fi lângă mamă, rămâne implicat în viața copilului. Nu un tată ca al meu, care a uitat că are copii.
Sunt un suflet care suferă, care vine dintr-o copilărie pe cât de frumoasă din exterior – un fel de Nică din opera lui Creangă, dar în varianta feminină – pe atât de dureroasă. Am fost mereu o zâmbăreață, așa cum îmi zicea profa’ de franceză în liceu. O zâmbăreață care ascundea sub acel zâmbet manipulator multă durere. Am ajuns un adult incomplet, încercând să schimb și să controlez pe oricine din viața mea de teamă să nu rămân singură. Am căutat mereu tot ce era complicat, greu și imposibil de atins sau de rezolvat. Sunt atât de multe amintiri blocate în subconștientul meu legate de copilărie, că încă îmi este greu în terapie să accesez toate acele amintiri. Una dintre cele mai dureroase amintiri este legată de tata, de când aveam vreo 5-6 ani. M-a bătut și eu, ghemuită lângă un perete, cu lacrimi în ochi, întindeam mâinile spre el, iar el mă lovea. Cam așa am făcut cu multe dintre relațiile mele, cu cât mă alunga mai tare, cu atât eram mai prezentă…
Am avut aproape niște prietene minunate și o terapeută extraordinară. Poate că dacă prietena mea nu îmi dădea cadou cartea „Orbi” a Petronelei Rotar, eram încă într-un delir continuu și îmi pregăteam aruncarea în și mai mult haos decât exista deja în viața mea. Cu celelalte cărți ale ei și cea recomandată de ea, „Femei care iubesc prea mult” de Robin Norwood, am înțeles că fără terapie și conștientizare mă îndrept încet și sigur spre distrugere totală. Că încă mai caut complicatul și, al naibii, parcă și el se ține ca scaiul după mine. Dar măcar am dat de ceva atât de uman, real și normal că uneori, exact ca în cartea lui Robin Norwood, pare banal și plictisitor că este prezent și nu trebuie să umblu prea mult eu după el, deşi asta este normalitatea. Asta înseamnă o relație, implicare din ambele părți. Încă îi fac capul calendar și întreb o mie și o sută de chestii și încerc să îl enervez și să îmi dovedesc că da, și el e la fel și e doar pasager în viața mea. Nu de alta, dar eu nu merit să fiu iubită, că sunt prea horror poate chiar ca să exist… Dar el e încă acolo și uneori mă sperie că există o asemenea persoană care mă iubește. Şi mai e și al naibii de sexy, atrăgător, inteligent.
Încă mă lupt cu demonii copilăriei, dar râd și zâmbesc cu gura până la urechi, că așa e mai simplu, iar lumea nu pune întrebări. Însă, cum intru în cabinet, plâng de nu mai știu de mine – ora de boceală. Mă lupt cu copilul din mine pe care nu am știut să îl iubesc, nu am știut să mă iubesc, să iubesc acea fetiță pe care au încercat să o omoare prieteni de familie. O, da! Cei care mi-au atacat familia în `89 au fost “prieteni de familie”, oameni ce au fost la noi în casă de mai multe ori, oameni ce ne-au văzut râzând și jucându-ne…
Încă mă lupt cu teama și frica din sufletul meu, dar noroc că am ceva ambiție. Şi merg înainte cu și mai multă hotărâre decât ieri și categoric mult mai multă decât alaltăieri, pentru că vreau să mă vindec.
Încă mă vei vedea mergând pe stradă sau prin mall sau vei auzi muzica de la mine de acasă, pentru că ador muzica, orice fel de muzică. Şi am să dansez la ceas de seară cu cea mică prin casă, până ne dor picioarele. Şi am să beau un pahar de vin, poate ceva rose sau roșu de la Petro Vaselo.
Și am să fac terapie până am să pot să râd sincer și din tot sufletul, nu doar ca o mască ce ascunde suferință, teamă şi durere. Și am să fac terapie până am să îmi accept copilăria, cu bune și rele, si am să înțeleg că acum sunt aici și nu acolo, iar ce e acolo, acolo rămâne și nu îmi mai poate face rău.
Sper doar că el va fi încă acolo și nu se va plictisi de toate nebuniile mele. Sper să rămână la fel de dulce, simpatico, sexy, atrăgător si iubitor și… pur și simplu acolo.
Guest post by Ioana
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
