„Get up, stand up, stand up for your rights!/ Get up, stand up, don’t give up the fight!” o dă-nainte Bob Marley. Noi, eu plus soțior, ca nebunii, din toți rărunchii, după el.
Ne-ntoarcem de la Praga, unde-am fost la vot. E trecut de 22.30 și noi încă mai avem vreo 200 km până acasă. GPS -ul zice că o să fim în jur de 0.30 înapoi în Bavaria. Schimb mesaje cu draga noastră bunică adoptivă. Mâine copilul are școală toată ziua și e destul de clar că escapada asta de votant zelos ne va băga rău în noapte, așa că am rugat-o dacă poate să ne ajute. S-a putut, spre liniștea noastră și bucuria copilului. Acasă totul e în ordine, ne liniștim. Dar să vedem cum a decurs ziua votului.
Plecăm fugă din Germania, pe la 4 după-amiaza, după ce soțiorul lucrase până la 15:30. La 60 km de noi e secție de votare, dar nu avem nicio șansă. Prietenii noștri stau deja de 6 ore la coadă și încă mai au de stat pe puțin două. Ne facem repede calculele la rece să vedem ce soluții am avea. Germania iese din schemă, peste tot e nebunie curată, spiritele se încing, nervii sunt întinși la maxim, lumea-i revoltată, internetu-i plin de filmulețe cu oameni deja furioși pe nesimțirea crasă a autorităților. Singura portiță rămâne Praga, la 200 km de noi. La prezidențiale fusese salvarea noastră și totul decursese foarte decent.
Plecăm, vorba aia, oricăcă, oricăcă. Habar n-avem ce ne așteaptă acolo, n-avem cunoștințe prin Praga, nu prea găsim informații pe net. Pe drum băgăm benzină și luam și vignetă. Pe la 18:45 ajungem la Praga, ne dăm seama că nu avem niciun șfanț schimbat și nu prea știm cum plătim parcarea. Ajungem pe strada cu ambasada și dăm de niște locuri de parcare în fața unei clădiri impozante, cu pază la poartă. Întrebăm dacă putem parca, iar paznicul zice: „Today is ok”. Perfect, ne gândim, ni s-au aliniat bine planetele. Ne uităm în sus spre ambasadă, se văd câțiva oameni în față. Wow, ‘l-avem și pe Zamolxes de partea noastră!
Cu cât urcăm și ne-apropiem de ambasadă, cu atât devine tot mai evident că planetele au luat-o naibii razna, iar Zamolxes s-a-nhăitat cu Zoroastru și-au plecat haihui pe te-miri-unde. E coadă de vreo 200 oameni pe stradă. Ne gândim, hai că-i bine, dar colac peste pupăză, ambasada are și curte, plus scară interioară alambicată, iar secția de votare e la etajul 1, deci alți 200-300 oameni. Ne uităm unul la altul, ne uităm la ceas… am intrat în joc, hai cu bătuta pe loc! Ne-așezăm la coadă, povestim cu alți români veniți în concediu prin Praga sau cu domiciliul acolo. Sunt cumva uimiți că am bătut atâta cale din Germania pentru un vot. Mă-ntristez un pic, îmi dau seama că vor fi destui care nu vor pricepe în ruptul capului gestul civic al unor oameni care stau ore în șir la o coadă pentru a pune o biată ștampilă pe un și mai amărât buletin de vot.
„Ha-ha! Cum stau eu, șmecher de șmecher, bine-mersi, fără stres, mă doare fix în textila din bască. Și ce dracu a făcut cu asta? Du-te, băăăi fratele meu/ sora mea, scrie cumva “fraierilă” pe mine să merg la vot? Nu stau eu mai bine la mine-acasă, lejereanu, la TV, cu țațele mele sau cu pretenarii la un șpriț? La o adică mai postez dup-aia niște memeuri haioase și să vezi ce ne mai hăhăim pe net de rezultatele alegerilor. Ce mai contează dacă secția mea de votare era la doi pași de casă, je m’en fiche de politică, de vot, de țară, de viața veacului ce va să vie, să meargă „fraiericii” la vot!“
Mă gândesc că dacă ar fi să le scriu un mesaj ăstora care se grozăvesc cu pasivitatea lor ca votanți aș începe-o așa: “Dragi tălâmbi, uniți-vă naibii neuronii și mergeți data viitoare la vot, ce mama-zmeului vă coiți atâta? Nu stați și cârâiți în draci pe margine că n-aveți țară ca afară, n-așteptați să se facă primăvară cu o rândunică! Îngrijește-te-n pana ei de treabă și de cuib și de puii de rândunică!“.
O las baltă cu gândurile după vreo oră, când începe să se mai adune lume la coadă și începem să ne întrebăm serios dacă o s-ajungem să votăm până-n 9 seara. Sun acasă, totul e în ordine, putem răsufla ușurați. M-așez pe trotuar, cu cartea lui fi-miu sub fund, în care-mi țin, să nu se cocoloșească, niște declarații pe propria răspundere scoase la imprimantă. Citisem pe net că s-ar putea să fie nevoie să completezi la fața locului așa ceva și-am zis să ne facem temele cumsecade, să nu mai pierdem timp prețios. Mai am două de rezervă, fac un pustiu de bine și dau și fetelor vecine. Îmi scot romanul Das achte Leben (für Brilk) de Nino Haratischwili și m-apuc să citesc voinicește. Poate apuc s-ajung la pagina 700, totuși. Regimul comunist din Georgia descris în carte cadrează perfect cu o coadă care mi-amintește de România comunistă. Ca să vezi cum se-mbârligă toate-n viața asta!
Citiţi şi Cei cărora v-am dat votul, să ştiţi că ne-a durut
Când și când îmi ridic ochii din carte și văd cum trec turiști, cum fac poze și se uită chiorâș la noi, de parc-am sta la coadă la Luvru. Uneori mai trec prieteni de-ai românilor de la coadă, povestesc cum la prânz au stat 4 ore jumătate, iar coada era mult mai lungă – slavă-Domnului că s-a mai micșorat. Acu‘ parcă-parcă se bucură mai abitir ca după ce-au scăpat cu bine de Bac. Ha-ha-ha, râdem, glumim, dar nu părăsim incinta, vorba aia!
E deja ora 20 și noi încă nu am intrat în curtea ambasadei. După vreun sfert de oră reușim să pătrundem dincolo de ușa mare de la intrarea care dă în curtea interioară. Euforia e scurtă, curtea înțesată de lume și treptele multe, pline și ele ochi de oameni, până hăt la etajul 1. Pe la 20:45 pășim pe prima treaptă a ambasadei și deja suntem cam toți îngrijorați că șansele ne scad cu fiecare minut. Oamenii din ambasadă se agită, o doamnă cu un copil în căruț ar vrea, dacă se poate, să intre în față, lumea e binevoitoare. O fată povestește cum a târât-o prietena ei la vot după o zi obositoare de grădinăreală. Un domn rotofei și asudat, cel mai probabil din comisie, face ture du-te-vino pe trepte și încearcă să estimeze numărul de persoane rămase. Face presiuni ca lumea să stea cât mai înghesuită pe trepte, să se bulucească toți din curte înăuntru, ca să poată vota toată lumea din interiorul ambasadei. O doamnă se plânge că e strivită și leșină în curând, o domnișoară anunţă că deja o apucă și pe ea claustrofobia. Începe să miroase a nădușeală amestecată cu ceva iz de parfumuri. Un domn spilcuit își cere scuze că n-a apucat să facă duș, că a venit direct de la muncă. Ferestrele de pe scări sunt larg deschise, avem ceva aer de afară și stăm un pic mai lejer ca sardelele. Un domn și o doamnă de pe scaune ne privesc cu compătimire și mirare din curtea interioară. Cineva remarcă „Ce le pasă ăstora că noi stăm ca vitele aici? Nu au nicio taină. Ferice de ei!“.
Deja mai sunt 10 minute până la ora 21 și noi mai avem de urcat câteva trepte. Urmează la stânga un hol cu niște oglinzi imense. Văd două uși și mă gândesc să intrăm pe cea din dreapta. E de fapt numai una, dar se reflectă maiestuos în oglindă! Mai sunt două minute până la ora închiderii oficiale. Ajungem să pășim în sala de vot. Domnul din comisie încearcă să convingă lumea să stea cât mai compact în sala de vot. Sunt 3 cabine albastre în stânga, iar în față o masa lungă cu vreo 4 oameni care controlează buletine și scriu de zor CNP-uri pe foi, plus doi inși în picioare, care flanchează masa. Domnul mai dodoloț are multe broboane de sudoare pe frunte. Mă întreb ce hram poartă, pare foarte agitat și îngrijorat. Zice că o să facă tot ce le stă în putință să voteze toți. Deja se vorbește de speranța care moare ultima. M-apucă sarcasmul: tot își va da obștescul sfârșit, din păcate.
Oamenii stau deja pe 3 rânduri într-o sală cu 3 cabine de vot, 3 urne mari și o masă lungă a comisiei. Declarația pe proprie răspundere nu îmi mai trebuie, au sistem electronic și văd din prima dacă ai mai votat pe undeva. Fain, mă gândesc. Nu văd decât două ștampile și întreb câte au. Domnul binevoitor și asudat ne dă explicații: sunt 3 și 3 cabine de vot. La prezidențiale au fost 5 și 400 de votanți, acum au 3 ștampile pentru vreo 2000 de votanți. Mă întreb ce minți cretinoide au făcut calculele cu 3 ștampile. Înghesuială mare, cabinele dau să se răstoarne când le atinge soțiorul tangențial cu rucsacul… Votăm, predăm ștampila, băgăm buletinele de vot în urne și ne recuperăm buletinele. Plecăm ușurați și fericiți, aproape euforici. Pe scări le vedem pe fetele de la coadă cum încearcă să își facă un selfie lângă steagurile din casa scării. Le propun să ne facem recipoc poze, că ies mai bine. O doamnă de la ambasadă vine repede și se plânge că a căzut o insignă de pe stemă. „Nu ați fost dumneavoastră, știu, e de mai devreme”. O ia să o lipească a doua zi. Ne hlizim la cameră și ne grăbim să le dăm de știre celorlalți că am apucat să votăm.
Citiţi şi Cum mi-a furat Liviu Dragnea cele 5 minute de glorie
Bucurie, felicitări, mergem să mâncăm, că ne chiorăie mațele. La masă căutăm febril pe net ultimele noutăți. La masa vecină niște români cătrăniți. Intrăm în vorbă. Nu au mai apucat să voteze, că s-a tăiat sistemul de identificare electronică. Veniseră în concediu din România și voiau să voteze ca să nu se facă de râs în fața prietenilor din țară. Nu au mai apucat. Alți doi români, la fel de plouați, dau să iasă. Se cunosc, se chestionează, niciunii n-au mai apucat să voteze. Simțim amândoi cum brusc ni se taie macaroana euforiei. Ne-apucă un fel de stângăcie soră cu stânjeneala că noi am avut un noroc chior să batem drumul și să reușim totuși să punem o ștampilă pe buletinele de vot, în timp ce altora, în jur de 100 la Praga, li s-a încălcat deptul la vot. Mânca-le-ar mama de planete! Și Zamolxes, săracu‘, ce-o fi mai tras și el!
Înfulecăm grăbiți, e deja trecut de ora 22:00 și noi mai avem 200 de km până acasă. Demarăm în trombă spre Germania. Ascultăm Bregovic, să fim balcanici până la capăt, și-apoi o tulim imaginar spre Jamaica cu neica Bobiță al lu‘ Marley. Ajungem după 0:30, nu în Jamaica, ci într-un orășel din pădurea bavareză. Copilul doarme, draga de Buni se bucură că n-am făcut drumul în zadar. Mâine mergem la lucru, ne trezim de dimineață, dar nu ne prea arde de somn. Stăm și butonăm ca-n transă știrile de ultimă oră din țară și din străinătate, iar eu îmi scriu la cald impresiile de votant plecat în căutarea ștampilei buclucașe.
Mă bușește plânsul când văd cozile interminabile din orașele mari ale Europei. Mă înfioară tristețea că în țară unii n-au avut nici un licăr de mustrare de conștiință. Secția de votare era la 2 pași de ei și mușchiul lor n-a catadicsit să se miște un centimetru de pe canapea: li s-a fâlfâit la greu de vot. Confrații lor de peste mări și țări au fost din nou batjocoriți în fața lumii întregi. Mi se rupe sufletul de oamenii ăia veniți de prin toate colțurile pribegiei lor. Cu inima deschisă, pentru un plai mioritic mai ca afară la care să se mai poată întoarce cândva, într-un viitor incert. M-apucă greața când citesc declarația lu‘ d-alde Meleșcanu. Zice cum că nu prea știe cu ce a greșit, că oricum dublase numărul secțiilor de votare din străinătate. Văd un filmuleț din Țara Lalelelor cu un primar olandez care își cere el scuze românilor de la coadă. EL trebuie să își ceară scuze fiindcă statul român nu e în stare să le respecte propriilor cetățeni niște drepturi garantate prin Constituție? În ce galaxie trăim, Dumnezeule? M-apucă lehamitea de nesimțirea crasă afișață cu nonșalanța de cei răspunzători de haosul de la urne.
Copilul se trezește și ne strânge în brațe, e fericit că am ajuns înapoi cu bine. Și dacă, dincolo de „punga de pufuleți cu care patria ne va fi recunoscătoare” la un moment-dat (cum ne zicea un prof de la facultate), ștampila aia mică și-amărâtă de azi va fi fost una dintre multele care vor scrie totuși istorie? Așa să ne-ajute Zamolxes, Glad, Menumorut & Co!
Guest post by Camelia Sighiartău
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Prostia omenească și prostia românească
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
