Toate femeile din familia mea ascendentă, maternă+paternă, au rămas singure.
De obicei, ele sărbătoresc Paștele la cimitir. Nu ne cheamă niciodată, nu ne cer niciodată nimic, nu ne fac program. Dar ne așteaptă în fiecare zi. Și răspund “da” la orice solicitare avem noi a face.
Că noi suntem mult prea ocupate să mulțumim celelalte familii, aliate, și-n primul rând, pe cei ce ne-au aliat cu ele.
Pe la ele, femeile din care ne tragem, trecem mai rar. Spre deloc. De obicei, ca să cerem ceva, nu ca să dăm.
Acuma, eu cum să mă simt? Ca o vacă, evident.
Să mai mănânc ceva, să mai beau ceva, să râd, să dansez și să văd de celelalte lumești, fără să resimt vreo lipsă, rușine sau regret, dacă s-ar putea, nu…?
Da, o să mai beau ceva totuși. Atât în cinstea femeilor din familia mea, cât și în memoria bărbaților lor.
Poate mă amorțesc un pic măcar.
Fiecare, cu patimile lui!
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
